Cu paşi mărunţi spre Nicăieri...

Incertitudini fãrã folos...

2011-10-17T23:17:00.000+03:00

Avem intiparita in minte imaginea unui ideal ...Insa tot ceea ce este in jurul nostru nu face decat sa sporeasca incertitudinile si sa le lipseasca ulterior de orice valoare.Ne framantam inutil si calculam fiecare miime de secunda pe care o planuim .
Tindem sa credem ca putem realiza oricand mai multe , insa ne complacem in aceeasi rutina transformata in viciul vietii noastre.Ne adoram chipurile , dar ele sunt incrustate cu suferinta fiecarei clipe !
Vrem sa fim toti ceea ce nu suntem !Si in loc sa ne preocupam de ceea ce ne inconjoara sau sa ne planificam o seara romantica , visam cu ochii sufletului la clipa in care averi vor cadea din cer , fara sa ne dam seama de fapt ca suntem mai bogati cu fiecare informatie pe care o indesam in bagajul de cunostiinte.

Dar ce folos informatiile , cand , intr-un final apoteotic , totul va fi doar tarana?!Ce folos toata truda , cand stim ca ne vom stinge!?Pana la urma , ce folos noi ?!
Invatam sa credem in speranta ca va fi minunat , invatam sa inchidem ochii la neregulile societatii , insa nu cunoastem cu adevarat bogatia sufletului nostru ! Deschideti o clipa ochii mintii si vedeti prin ochii sufletului vostru?!
O mare de implinire va asteapta sa o navigati ...Un ocean de ganduri va asteapta sa il explorati !O clipa numai pentru a intelege sute ce au trecut pe langa noi , un veac pentru a pretui momentele ce conteaza cu adevarat si o secunda pentru a gusta din stropul de fericire ce se evapora prea curand...
Lumina blanda ne este calauza spre lumea din noi .Coborand in noi vom gasi toate raspunsurile lumii , insa nu in proza , nu in versuri , ci in milioane de ganduri strecurate cu minutiozitate in subconstientul sufletelor noastre.

Lumea din noi combate orice lege , lumea din noi este minunata si plina de caldura unui inger boem , pentru ca prin ochii lumii noastre cautam liantul dintre ceea ce insemnam cu adevarat si lumea exterioara , superficiala si egoista !
Candela ce arde in noi nu moare niciodata , pentru ca prin ea totul se preschimba intr-un basm , cum nu a existat vreodata ...

Idealul nostru este bucuria sufletului , pentru ca el este portita spre lumea noastra de poveste !

Cu drag,

Dintr-un lan de incertitudini!

Captivã între douã lumi…

2011-10-17T23:05:00.002+03:00

Uneori…imi curge prin vene.Alteori imi cutreiera gandurile…Şide fiecare data , în secunda în care ceasul înceteazã sa-si mai miste frenetictimpul ,ma imbratiseaza cu o forta demonica!Ma dor gandurile , imi picurasufletul si vreau sa ma gaseasca asa cum ar trebui sa fiu …linistita,usorabsenta si plina de entuziasm, dar imaginatia contrazice realitatea.

Un lucru e sigur!Nu-si alege niciodata momentul potrivit…

Tucand ai cazut ultima data?

Pe tine cine te-a ridicat…si de ce?

Dincolo de noi ,trebuie sa existe ceva maret,ceva ce nu poate fi usor inteles…dar cu straduintasi rabdare, poate fi analizat si simtit.

Valuri de caldura imi inunda ochii…mii de ritmuri imicuprind simturile ..E hora vietii mele , momentul in care totul tremura inumbra unui pesimist abis de soapte.Mi se incurca gandurile si uit pasii, darincerc sa-mi pastrez mainile nesmulse de ghearele lor.Ma pandesc si ma vaneaza,ma adulmeca si apoi ma lasa sa fug prin negura furtunii sufletului meu.Inocentaramasa trage de mine si parca ar vrea sa ma vada in bucati…pentru ca stie calatura oculta nu-mi da drumul si prefera sa ma sacrifice pe altarul neputintei.

Ma las pradata si trimisa in exil …pentru ca am obosit sa lupt cu propria-miconstiinta, pentru ca vreau sa dispara tot raul ce ma chinuie si pentru ca imidoresc sa uit…sa fug din mine si sa ma clatin in adierea pura a vantului devara.Si ma chinui , pentru ca sufletului meu ii e prea frig si gravitatearanilor lui sunt dincolo de orice cuvant.

Si ma pierd…odata cu timpul intr-un univers crud,dincolo detot ce credeam ca inteleg,dincolo de tot ce credeam ca pot indura…E filosofiaunui trup macinat de prea multe slabiciuni , cu prea multe raninevindecate.Apoi ii zambesc ironic…si zbor spre marea de liniste ce ma asteaptain intunericul ametitor.

Suntem doar niste rame pe uscat, ucise cu brutalitate deprimul trecator nemilos, nori sfartecati de lumina orbitoare a soarelui…Pierduta…Siatat!

Nu ma astept sa fiu inteleasa , am renuntat la gandul asta candmi-a fost zdrobita inima.Cea care ma putea intelege a pierdut o lupta,iar eu amde gand sa nu mai lupt…Pentru ca uneori ma simt atat de obosita , incat as daorice sa fiu eu cea acoperita cu tone de pamant si putrezind intr-o groapanumita mormant.Sunt stupefiata,speriata si ingenuncheata de tot ce ma incearca,de tot ce imi macina sufletul ca intr-o cusca presarata cu spini.

Mi-as dori sarenasc intr-o lume nu atat de secata de fericire, sa fiu un copac la margine de lume,doar eu si umbrele trecutului ceimi macina radacinile.Ca atunci cand m-as simti pierduta , sa nu simt toataagonia , ca atunci cand crengile mi-ar atinge solul sa nu simt oroarea, caatunci cand radacinile ar iesi la suprafata sa nu simt durerea…

Si n-as cere mult…as fi in stare sa fac un pact cu diavolulpentru cateva secunde in care sa pot spune doua cuvinte, in care materialul sadispara…Pentru o atingere si o clipaneschimbate, pentru un gram de fericire.Uneori totul se schimba in jur atuncicand noi inca visam …ne prefacem o vreme ca nimic nu e nelalocul lui, apoisfarsim cazand si pierduti intr-un infinit de lacrimi…

Ma rog in fiecare zi sa nu ma mai trezesc,asteptnerabdatoare clipa in care nimic din ce este acum nu va mai fi , vreau sasfarsesc aceasta neputinta…as schimba o clipa cu toti anii care mi-au mairamas.As da o vesnicie de durere pe un strop cat o neghina deluciditate.Cateodata urlu strigandu-i numele si cea mai dureroasa clipa este ceade dupa…cand realizez ca nimeni nu-mi raspunde.Iar cutitul incins din rana adanca sinecicatrizata face ca ea sa fie proaspata.

Lumea in care ma scald nu imiapartine …asa cum nici eu nu ii apartin ei.Credeti in vise?Asa m-am pierdut…Amvisat prea mult …cand totul era ireversibil , am sperat enorm ,cand nu mai eranimic ramas..Mi-am dorit orbeste sa ma regasesc, dar imi lipseste ce aveam maiscump…si de cate ori fac un pas spre albastrul sufletului meu , negrul ma prinde din urma , ca sicand si-ar da seama de mica mea evadare.

Sunt prinsa in capcana unui sufletmort.Intr-un templu in care doar intunericul isi face veacul , iar ecoul esingurul sunet consistent , ce poate innebuni intr-o clipa pe oricine.Iar intreaceste ziduri , era glaciara nu e doar istorie.Imi e atat de frig incat imiingheata simturile..atat de frig incat ma ucide asteptarea.Dar stiu…vrea sa maomore incet, asa cum a mai facut-o si altora.Pentru ca e nemiloasa aceastabucla temporala si crud cel care o manevreaza.

Si cad , regasindu-ma iar si iar in acelasi loc, cu aceleasisentimente ce-mi izbesc trupul , ca si cand nu ar mai avea destul spatiu ,cuaceleasi ganduri care ma omoara…cu aceleasi iluzii desarte si imposibile.Mi se incrunta pleoapele cazand in vraja unui somn adanc...

In final ...Sunt intr-un purgatoriu in care fiecareclipa se repeta la infinit!Zilele sunt insiruite crud ...iar orelepar secole.Si totul se intampla la fel , in fiecare ceas!

As da orice…dar sunt pierduta!

Cu drag,

Intr-o seara banala,din cel mai obscur colt al sufletului meu ...

Printr-o fereastra de cer...

2010-06-25T15:06:00.004+03:00

Nepretuit chipul tau( “Te voi iubi”)

A.R.

Te voi iubi in soapte pline de mister ,

Te voi iubi in stele cu pulbere de fier,

Te voi iubi in mare si-n luna de pe cer,

Te voi iubi ascuns, intr-un miraj etern.

Te voi iubi in ganduri presarate-n somn,

Te voi iubi mai presus de orice fel de om,

Te voi iubi in inima-mi neagra de tristete,

Asa cum imi soptesti cu scumpa ta blandete.

Te voi iubi in roua diminetii ,

Si-mi vei reda , treptat, fericirea vietii,

Te voi iubi duios si de neclintit va fi,

Clipa in care noi ne vom reintalni.

Pe un colt de nor de mana ma vei prinde,

Si-mi vei sopti plapand ca nimic nu se stinge.

Ma vei tine din nou la pieptul tau ,

Si-mi vei lasa in ganduri un dulce ecou :

“Si mami te iubeste !”

Imi alin simturile cu vocea ta,

Si ma plimb printr-un camp de stele,

Te am permanent in inima mea,

Si cand adorm , te vad printre ele!

Luciditati duse la extrem!

2010-04-10T07:05:00.005+03:00

(Din ciclul « Repetitii obsesive, cai gresite si praf de stele »)

Am facut cunostiinta cu Tristetea…

M-a prins in bratele ei …Ma strange cu putere nemarginita si o simt sarutandu-mi fiinta !

Refuza sa-mi dea drumul !Imi macelareste sufletul si ma tine in niste lanturi din care nici cel mai puternic om n-ar putea evada !Ma interiorizeaza si ma pierd in neantul gandurilor si al tragediilor clipei...Mrejele tacerii imi spinteca starile , ma prabusesc in gol si nu-mi gasesc alinarea...Apusul vietii mele e pe cale sa isi intre-n rol...E vremea lui si timpul sta in loc !

Ce patetic e momentul in care O intalnesti !Toate ceasurile pamantului stau sa sune , lacrimi de dor si disperare rabufnesc din adancul fiintei mele...E momentul lor , moment in care gemetele durerii imi surzesc timpanele si imi fac praf mintea !

Am simtit mirosul Mortii..E cumplit si oribil …

Cu toate astea exista , facandu-si loc printre noi si clipele noastre de glorie ! E aproape si imi inunda simturile...Ma face sa plang in fiecare clipa , ma omoara incet cruzimea lui !

Amarul e inecacios , la fel ca mizeria numita Viata ! E o gluma proasta ce razbate printre norii purpurii , gata sa dea lovitura de gratie !E momentul crucial al intregii existente , caci prin el ne gasim sfarsitul , inceputul si farama de evenimente ce traverseaza fiinta noastra !

E intotdeauna la un pas distanta , ne urmareste , ne ghideaza si ne inconjoara oriunde am fi !

E singura odoare de care nu ne putem lipsi si nu vom scapa niciodata !

Am intalnit Oroarea !Ii simt prezenta in fiecare zi ...Cred ca e IREALA ...dar...Ea exista si nu-mi da pace...Ma vaneaza ca pe ultimul animal ramas viu pe o Planeta Pustie si imi simte suflarea fara sa –mi greseasca vreodata urma !Imi seaca puterile...si orice urma vitala e stearsa fara resentimente ... Sunt atat de singura , incat imi plang Amarul si imi culc capul pe propriul umar !

Ma simt calcata in picioare , aruncata intr-un rau de pucioasa , trasa de cai negri pe cele mai abrupte vai ale suferintei ! Indur , ma cutremura insa pofta cu care imi musca din suflet !E atat de nesatula , incat sufletele de pe Pamant i-ar parea un aperitiv prost ornat si fara gust !

Traiesc , fara indoiala , Drama Unui Suflet in Moarte Clinica !

Suntem inconjurati de atata tristete , inca toate oceanele ar trebui secate ...muntii ar putea fi daramati de intensitatea ei , iar luna rapusa de-o sageata otravita !Pentru ca amar e momentul in care realizam ca nimic si nimeni nu e de ajuns , ca totul se naruie intr-o clipita si suntem in fata celei mai cumplite forte !Ea napastuieste sufletele noastre si le indeasa intr-o cutie cu suferinte !Ea ne distruge visele si sfarma totul in calea ei !Ne sufoca mintile cu rautatea la care ne supune !Prin ea purcedem spre o noua era , cea a nimicului de care suntem inconjurati !

O simt atat de bine imprimata in mine , incat imi curge prin vene fara sa ii pese ca ma doare !

O vad pretutindeni , fara sa ii pese de ochii mei inlacrimati si ingroziti de peisajul sumbru !Imi intra in suflet si ma lasa fara de suflare , pentru ca e nemiloasa , cruda si omniprezenta ! Ma poarta in fiecare moment intr-un colt de lume ireal , ma lasa prada celor mai negre momente ale vietii mele , nu-i pasa cat pot indura , ma incearca permanent !

Ea e Non-sensul vietii mele acum, cel pe care credeam ca il stiu si cu care nu luasem niciodata contact de fapt !Ea ...e ceea ce nimeni nu-si doreste in preajma.Acum sunt gazda ei , face din mine un intreg univers !

Un univers negru , lipsit de stelele sperantei , fara chip si lumina , fara culoare si veselie !M-a lasat in bezna cu sufletul negricios si gol, nu mai vad de mult in culori...Sunt intr-un vid de unde nu mai exista cale de intoarcere.Mi se scurge prin vene ca si cand ar fi fost acolo dintotdeauna !

Si strig si ma zbat , incerc sa zbier , dar nu am glas...si oricum nu e nimeni in preajma sa ma asculte !Sunt intr-adevar experiente carora nu le poti supravietui , si chiar daca o faci , sunt cele mai cumplite cosmaruri, devin cele mai infricosatoare ganduri , care acapareaza intreaga ta fiinta !Sunt aici , au fost intotdeauna, dar am fost prinsa in ghearele naivitatii !

Daca ai impresia ca esti nefericit si blestemat , asteapta sa O intalnesti !Te va convinge cum e cu adevarat sa ai sentimentul vietii tale , cum e sa fii neputincios in fata Ei , cum e sa te tina captiv intr-o prapastie intunecata , intr-un labirint nesfarsit , intr-o viata ce nu iti mai apartine !

E ca si cand un suflet distrus isi face veacul intr-un templu ce nu-i aduce nici o satisfactie ! Inchinaciunea desarta piere in fata Ei...

E ca atunci cand nori de furtuna se abat asupra ta si ploua cu sangele suferintei tale !

E teribil de greu , e crucea pe care o purtam fara sa fim intrebati daca o putem cara si fara macar sa se descifreze corect numele inscriptionat acolo !

Ma intind pe Pamant...As prefera sa ma sting, sa ma inghita numaidecat ....dar stau in umbra neputintei...As prefera sa ma sece de sange un animal de prada...decat sa fiu prizonierul Ei pentru mult timp de acum incolo ! Suntem pusi la punct si fixati intr-un colt al unei camere fara ferestre ,obligati sa respiram sacadat, suntem sagetati de cele mai otravitoare ganduri si ne abatem de la ceea ce inseamna decenta , pentru ca a sosit vremea sa cunoastem ce inseamna cu adevarat sa fii nefericit !Un corb numit « Durere » imi spinteca trupul si imi lasa rani cumplite !Ochii imi sunt cristalizati de atata teroare !

Ma scald intr-o apa transformata in cel mai negru cosmar !

Traim haosul cel mai barbar, un haos care nu mai are nevoie de introduceri , pentru ca ne devasteaza instant , fara drept de apel !

Si oricate rani se cicatrizeaza in inima ta , nu vei afla nici un raspuns !Vei ramane vesnic cu incertitudinile impregnate in adancul sufletului tau , pentru ca esti mult prea insignifiant sa cunosti secretele Universului !

E dincolo de capacitatea noastra , si cu toate astea suntem supusi unui tratament nedrept !Suntem niste cobai pentru o Forta prea puternica !Niste oi care merg in turma , niste viermi pe uscat ! ! Mi-e sete sa dispar si pofta de viata !Admir ruinele Vietii mele si rad isteric inghitind Tacerea !Apoi dispar fantomatic intr-o lume distorsionata si retraiesc clipele de groaza !In acceptiunea generala , sinonima e nebunia , insa ...sunt mai lucida ca oricand !

Si oricat de dur este Alcatrazul vietii mele, indur pana ma voi prefigura intr-un Nimic , insa , recunosc , abia astept sa-mi eliberez sufletul si sa ma inalt printre stele !

Ravnesc la clipa in care ne vom revedea , intr-un alt decor , pe un alt colt de nor ...si vom fi impreuna vesnic !

Si nimic nu ne va mai refuza asta vreodata !Atunci vom fi izvor de energie , ne vom destinde clipa si vom gasi puterea sa ne bucuram de Absolut !Mi-e dor...

Sunt un Ocean de Tristete , m-ai Invins !...Dar de murit, nu voi muri in bratele Tale !

’’ Sint dulcele suspin al visurilor voastre

O lume ce-i pierduta in suflete de astre...

Iar Luna-mi este mama, si Soarele mi-e tata,

Iar eu sint cel pe care ei nu-l vad niciodata...

Sint doar o-nchipuire a noptii instelate,

O umbra, o fantasma a boltii-ntunecate.”

Dureri si schite trasate pe cer...

2010-03-19T05:23:00.007+02:00

Renasc dintr-o cenusa straina si cu toate astea ma prefac la loc in ea, crezand ca este un cosmar cumplit , din bratele caruia , din clipa in clipa , cineva trebuie sa ma smulga !

Pe masura ce deschid ochii insa, constat cu cea mai infricosatoare stupoare ca acel cosmar este realitatea vietii mele !Si cu mainile de cap , strig si ma tanguiesc , dar cei care trebuie sa ma auda nu mai au urechi , cei care trebuie sa simta , nu o mai fac !

Atunci , merg pe calea vietii mele !Renasc pentru ca nu am incotro, pentru ca voi toti aveti nevoie de mine, pentru ca vreau de data asta !

In asemenea clipe de deznadejde reala , ti se izoleaza mintea si se preface ca e Frumoasa din Padurea Adormita!Te uiti in gol si te inalti din tine , dar zborul este unul de duzina , ca si cand tu ai fi fost in locul maestrului, desi n-ai nici cea mai mica putere ...

In clipa urmatoare , te prabusesti in tine ! Cobori din nou in prapastiile sufletului tau , sa le simti intunericul si , cand se zareste o farama de lumina , tragi cu ochiul ca in prima clipa a vietii tale...

Acelasi fenomen ciudat, aceleasi voci nemiloase iti rasuna pe tot intinsul gandurilor tale..

.Acum bat clopotele cu adevarat, acum e momentul sa te trezesti si sa constati....E adevarat !

E preaadevarat, e preatrist , e preairelevant acum!

Eu ... m-am saturat sa mor putin cate putin !Eu ....vreau sa o fac atunci cand ceasurile se vor opri, cand luna se va contopi cu soarele intr-o alta dimensiune, cu DEMNITATE!

Vlastarul ce pana ieri era fragil si palid, trist si incetosat de ganduri obscure , va deveni cel mai de temut stalp al existentei mele!Caci prin el imi voi demonstra ...Ca viata trebuie infruntata !

"Moare câte puţin cine se transformă în sclavul obişnuinţei,

urmând în fiecare zi aceleaşi traiectorii;

cine nu-şi schimbă existenţa;

cine nu riscă să construiască ceva nou;

cine nu vorbeşte cu oamenii pe care nu-i cunoaşte.

Moare câte puţin cine-şi face din televiziune un guru.

Moare câte puţin cine evită pasiunea,

cine preferă negrul pe alb şi punctele pe "i" în locul unui vârtej de emoţii,

acele emoţii care învaţă ochii să strălucească,

oftatul să surâdă şi care eliberează sentimentele inimii.

Moare câte puţin cine nu pleacă atunci când este nefericit în lucrul său;

cine nu riscă certul pentru incert pentru a-şi îndeplini un vis;

cine nu-şi permite măcar o dată în viaţă să nu asculte sfaturile "responsabile".

Moare câte puţin cine nu călătoreşte;

cine nu citeşte;

cine nu ascultă muzică;

cine nu caută harul din el însuşi.

Moare câte puţin cine-şi distruge dragostea; cine nu se lasă ajutat.

Moare câte puţin cine-şi petrece zilele plângându-şi de milă şi detestând ploaia care nu mai încetează.

Moare câte puţin cine abandonează un proiect înainte de a-l fi început;

cine nu întreabă de frică să nu se facă de râs

şi cine nu răspunde chiar dacă cunoaşte întrebarea.

Evităm moartea câte puţin, amintindu-ne întotdeauna că "a fi viu" cere un efort mult mai mare decât simplul fapt de a respira.

Doar răbdarea cuminte ne va face să cucerim o fericire splendidă.

Totul depinde de cum o trăim...

Dacă va fi să te înfierbânţi, înfierbântă-te la soare.

Dacă va fi să înşeli, înşeală-ţi stomacul.

Dacă va fi să plângi, plânge de bucurie.

Dacă va fi să minţi, minte în privinţa vârstei tale.

Dacă va fi să furi, fură o sărutare.

Dacă va fi să pierzi, pierde-ţi frica.

Dacă va fi să simţi foame, simte foame de iubire.

Dacă va fi să doreşti să fii fericit, doreşte-ţi în fiecare zi..."

( In memoria mamei mele , care a fost , este si va fi cel mai elocvent exemplu pozitiv din viata mea si a celor care o cunosc!)

Tu ramai de acum , INGERUL VIETII MELE !Vei fi cu noi pretutindeni si ne vei ghida! (26.12.1965-- 12.03.2010)

Crestând eternitatea...

2010-01-26T21:10:00.002+02:00

In fiecare clipa ce trece neanuntat, simt ardoarea gandului ce-mi bantuie fiinta.Timpul se scurge inegal , mintindu-ne si recapatand teren in viata fiecaruia dintre noi .Ce e viata fara deziluziile ilustrate de o existenta sufleteasca mizera ?

Eternitatea se scurge pe secunda din fiecare farama de adevar.Dragostea e tradusa deseori prin moarte spirituala.

Mori in adancurile fiintei tale , pentru a-ti transpune simturile in freamatul norilor ce stau sa cada pe umerii tai.Iti mentii ritmul cardiac intr-un mediu propice, altul decat templul putrezit al sufletului tau.

Pentru ca iubirea e o maniera de transfer al celor mai intime date , e hrana pe care zeii inca o pretuiesc ca fiind rodul unui nou inceput.

Nimeni nu a simtit vreodata iubirea dincolo de teama, pentru ca s-au experimentat doar iubiri ce au dat gres.

Omenirea pluteste in largul unicului ocean existent , acela al memoriei iluzive.Adevarata iubire nu poate fi infruntata de sufletul unui biet muritor.Semnele lui vitale sunt prea slabite de amaraciunea clipelor de ratacire continua , pentru a putea simti impactul devastator al particulelor de iubire.

In acceptiunea oamenilor iubirea e sacra , insa tot in acceptiunea lor sacralitatea lasa de dorit.Nu toti cred in divinitate , cum nimeni nu crede in sacralitatea iubirii.Iubirea in starea ei pura este o minciuna la fel de mare ca si visul in care traim .

Ne mintim , iubim , ne obisnuim cu gandul , uitam si ne departam incet de toate fiintele din viata noastra !Pe masura ce timpul se prelinge printre cristalele mintii noastre , iubirea devine din ce in ce mai fada...Ea este pentru naivi...Ce este , de fapt , maturitatea ?

« Iti inteleg ignoranta ta , copile, dar vei vedea , ca odata ce cresti , totul se preschimba-n cenusa ! »

Meandrele maturitatii ne tin strans in pumnul lor , pentru ca suntem cat un bob de linte in fata obstacolelor vietii !Si tu ...si eu suntem doar ceea ce transfigureaza trecutul , fara nici o sansa de transformare in viitor !In fond, ramanem aceeasi , iar peste ani si ani ne vom da seama ca totul a inseamna , de fapt , nimic !

Oh, scurteaza-mi existenta si transform-o intr-un fluture !Lasa-o sa zboare peste pamant , sa-i simta racoarea , las-o sa se inalte la cer , sa-i simta caldura , las-o sa coboare spre eternitate , sa-i simta rasuflarea !Indeamn-o sa simta vibratiile unui cantec stravechi, incurajeaz-o sa-si cladeasca imaginea unei viori vechi ce canta tainele iubirii ...Prinde-o in vraja puritatii si da-i darul suprem :Credinta intr-o iubire pura!

Iubire sinucigaşă !

(poezie imaginara)

1.Dintr-un district de gânduri fine

Eu caut să –nteleg,

Ce se întâmplă-acum cu mine

Si oare de ce neg !

2.De ce iti neg puterile ,

Si simt ca ma scufund !?

De ce nu-mi mai simt narile ,

Si-n somnul dulce ma afund !?

3.E moartea ce m-alina ,

Langa un rau prea negru ,

E sufletul de vina ,

Intr-un ocean tenebru !

4.Si strig , imi fac infuzie cu prea multa iubire

Dar ce astept eu oare?

Cand lumea asta mica ,

E doar o iluzie fara de sclipire!?

5.Nu imi imaginam ,

Ca daca te gasesc ,

Indata ma vei prinde ,

In neantul ceresc .

6.Iar acum inchid ochii ,

Si tremur , si suspin ,

La poalele prea dulci ,

Ale unui maslin .

7.Si masliniu mi-e chipul ,

Si plin e de durere ,

Iar tu privesti amarnic ,

Dandu-mi o mangaiere !

8.Acum plec de la tine ,

Ma-ndrept spre alta lume ,

Mai plina de iubire ,

Mai dulce cu-a sa fire !

9.O , viata cruda ce duios ma privesti

Te las acum in urma si poti sa ma jelesti .

Te las cu rautatea si cu iubirea ta,

Ce-i apartine lumii , caci nu poti fara ea !

10.Inchina-te smerit pe ultimul drum ,

Saruta-mi obrazul ce va fi doar scrum ,

Si iarta-mi uitarea ,

Apoi arata-mi calea !

11.Lumina ce se intrevede printre nori ,

Obisnuia sa-mi fie viata ,plina de flori !

Inchid ochii din nou si ma inalt spre cer ,

O , cei dragi mie , veti fi iubiti de-un inger !

12.Dar vai , infernul vietii mele

Tocmai acum a aparut ,

Caci dintr-un zbor mult prea placut,

Cu iutime am cazut !

13.Iar iadul se intrevede –n flacari ,

Cu multi demoni intunecati ,hidosi,

Dar eu , privesc uitarea

Si ii reneg , uitandu-le privirea !

14.Chiar daca Viata a fost dusman ,

Si crunt , si dur , dar si tiran ,

Mi-as fi dorit chiar de curand,

Sa nu fi fost nicicand ... !

15.Priveste-ma uimit si crede ,

Simte cum viata mi se scurge ,

Si stiu ca vrei sa intelegi ,

De ce in jur e numai sange !

16.In lumea mea de catifea ,

Regina este dragostea ,

Iar tu , chiar daca esti pe-o stea ,

Esti rece-n lumea ta!

17.Si ma privesti mirat si trist ,

Si stii ca voi pleca ,

Intr-un infern ca un « abis » ,

La fel cum mi-am promis…

18.Iar de vei regreta vreo clipa ,

Aceea va fi asta !

Pentru ca zbor cu aripi frante

Si ma zdrobesc puternic de tot ce-a fost’nainte !

19.Un munte de dispret si jale,

Porti incrustat in mainile tale .

Ma arunci iar spre-o alta zare ,

Si imi soptesti, duios: Iertare!

20.Si cum as putea sa nu te iert ,

Cand totul a fost incert !?

Cum as putea sa –ti spun ce simt ,

Cand tot ce simt e ca ma ma sting ?

21.Si imi adulmec acest gest,

Si stiu c-a fost unul maret.

Inca imi simt tasnind suflarea ,

Inca mai arde lumanarea …

22.Presimt ca intr-o zi ploioasa ,

Cand nori negri se-arata pe pamant ,

Ma vei face-a ta mireasa ,

In linistea ca de mormant !

23.Si toate astea-s trecatoare ,

La fel si fericirea mea ,

Si simt cum inima imi moare ,

Chiar langa steaua ta...

(Am scris ceva , e o minciuna !!!)

Cioburile unui gand...

2009-10-05T19:03:00.007+03:00

Un fum inecacios imi inunda plamanii , iar sunetele unei melodii ce ruleaza in fundal ma duc cu gandul la taramuri inca nepatrunse , la vieti inca nenascute, fara sperante si idealuri , fara vise si tragedia cosmarurilor….Un gand imi rataceste printr-un lan de fan, nestiind care ii este calea.O unda stravezie ma priveste ciudat, crezand ca ii fur eternitatea…

Dar nu de asta sunt aici….Nici macar nu stiu ca sunt, simt doar ca nu apartin , si ma scald binevoitoare in razele unei tresariri de soapte, fara a pune decat intrebarile care mi se cuvin, fara a obiecta decat in locurile permise , fara a intelege de ce , cand si mai ales cum s-au intamplat toate astea…

Era de mult, intr-o vreme in care nu existau imagini in peretii caselor, pasari cu aripi de foc, intr-un taram brazdat de veselie, patrunzator in cele mai adanci taine ale lumii , un taram al cunoasterii fara de sfarsit, al veseliei inca pure, a clipelor minunate cu care ne nastem si sfarsit…

O credinta muribunda imi cuprinde incheieturile , nelasandu-mi ragazul sa respir intelepciunea invataturilor ei, o zare purpurie mi se deschide in fata ochilor ca si cand mi-ar croi un spatiu in care ma pot intoarce intotdeauna, unul in care nu exista ura si suferinta…Unul in care doar eu pot fi fericita…In care doar eu pot simti ardoarea noilor sfere….In care doar eu pot vedea contrastul sentimentelor agatate pe un stalp de telegraf…Pentru ca este credinta mea….unica si eterna mea credinta, neimpartasita secole intregi nici de cele mai laminate suflete, nici de cele mai intunecate vieti…

S-a stins lumina ….si se intrevede ….o stare de melancolie…Starea din care , odata intrat nu te mai poti trezi , starea din care nu vrei sa iti mai revii niciodata….Tristetea ei iti inunda viata, dar ti-o infrumuseteaza pentru simplul fapt ca exista in adevaratul ei sens.

Un sens in figuri geometrice, in ecuatii greu de calculat…Dar in final ,ramane doar un sens, al carui menire nu ne este data sa o intelegem …

Iti amintesti asa cum era ieri…clipa care a salvat infinitul de la dezastru…care a pus pasarea pe lumina calda a soarelui…
Iti amintesti cum ploaia iti batea in geam …si fiecare picatura ,din ce in ce mai rece….anunta un alt gand care iti trecea aievea prin minte….
Iti amintesti o atingere a soaptelor, pentru ca doar atat poate ramane dupa un razboi al gandurilor….
Si iti amintesti cu drag fiecare clipa , uitata intr-un colt al mintii tale , un lapsus fara de care viata ta nu ar fi fost completa acum…

Dar tu mergi inainte, pe calea luminii pure si ataci fara incetare demonii propriei tale fiinte,...Pentru ca in ei regasesti puterea vietii si a existentei tale…
Intre ei te zbati ca intre lumina si intuneric, primesti lovituri dureroase care iti ingenuncheaza suflarea, iti macina spiritul si par a fi infinite…

Insa lumina si intunericul vietii se contopesc intr-un dans tribal , gata sa spulbere orice bariere….ai un scop…acela de a fi tu ….acela de a inainta in viata la fel cum un peste isi croieste calea prin adancurile oceanului , asa cum un vierme isi face loc in pamant…Pentru ca toti suntem meniti sa supravietuim gandurilor si trairilor de moment….

Toti avem clipa noastra de glorie, ne zdrobim de agonie si extaz…Facem ca existenta noastra si a celor din jur sa fie presarata cu mii de obstacole, alegem sa ne complecam viata , cand prin natura noastra intruchipam simplitatea.

Uneori este de ajuns sa fii pe acelasi pamant, alteori sutele de fulgere ingandurate ale eului nostru cauta calea Cosmosului, un Univers paralel unde sa isi poata pune in ordine o echipa menita sa ne salveze din tristete si sa ne aduca pe cel mai bun drum …

Pentru ca noi toti meritam o sansa….Sansa propriei constiinte eliberata din inchisoarea creierului limitat si neputincios in a transpune informatia impletita cu patosul , cu zambetul sau cu framantarile….

Sa speri la o lume mai buna, sa crezi in sansa ta , sa te refugiezi fara sa intelegi de ce in scrieri de demult, inseamna sa dai un sens non-sensului vietii , fara a abuza de acest nou sens creat parca pentru a ne transmite emotiile unei adancimi a sufletului nostru…

Ingerul luminii vegeaza insa asupra tuturor , ducand cu vitejie pe aripile sale intunericul nostru…..Al lumii pe care nu o intelegem si in care traim …. !

Visand pentru eternitate,
Cu drag,

Adelina
[Cartea Vietii mele - franturi de ganduri ]

Apocalypse des animaux

2009-06-25T00:42:00.009+03:00

Ma innec in singuratate…converg spre ea….iar apoi ma prabusesc!

In fiecare secunda ma transform in monstrul din mine, imi cresc dinti de fier, ador sa simt ce a mai ramas din ultima farama pradata , imi aluneca respiratia grea in aerul intoxicat de viata , iar apoi imi adulmec blana …acoperamantul supreme impotriva dezastrelor provocate de spaima!

Si tresar, pentru ca a venit clipa in care luna, ma priveste cu prea multa compasiune si urlete prelungi se intrezareasc in lumina ei…
Iar apoi, tacerea adanca ma strapunge ca un pumnal ruginit , ca si cand o pasare ar cadea din cer lovita de cea mai otravita sageata!

Imi vindec cicatricile si imi simt corpul plutind deasupra fiintei mele...Ma detasez si tresar la orice vibratie din aer. Privesc indoliata la triumful simtirilor mele , asist neputincioasa la nasterea unei noi pagini in istoria vietii mele , aceea a momentului in care mi-am dat seama ca sunt doar un om , la fel de neajutorat si umil , la fel de superficial in profunzimea gandurilor lui, la fel de tandru si entuziast in aflarea sortii celei fara de izbanda.....La fel...

Ma ridic si imi privesc mainile…albe printre stropii de ploaie proaspat cazuti din norul negru ce tocmai imi traverseaza fiinta! Iar lacrimile norilor se preling pe pielea fina ca si cand ar vrea sa ma curate de pacate …sa ma pregateasca de o calatorie fara inceput si fara sfarsit, calatoria ultimelor clipe…

Timpul e pretios, aleg sa ma transform in ce am fost inainte de tragedia numita viata. Pamantul cald imi zbiara de sub picioare , iar pe iarba firava ma asteapta gâzele nebuniei. In fiecare dintre noi zace acelasi om crud si trist…inconjurat de mii de cadavre ale propriei fiinte…

Păsesc si iarba scartaie nervoasa, privesc si soarele apune lasand loc unuei nopti cu ceata orbitoare .Ma ridic si un fulger de tristete ma doboara la Pamant, incercand sa imi transmita prin fasia de lumina ce a intepat vazduhul ca va veni o clipa….

Inchid ochii si ma asteapta un univers prea cald , prea viu sa fie real .Este inchisoarea noastra , a tuturor , lumea in care ne chinuim sa traim , viata pe care ne chinuim sa o facem mai frumoasa.Insa frustrarile si temerile se desprind de corp si ajung in minte.Renasc si ne impanzesc ochii , transformandu-se in lacrimi.

Cad pe pamantul moale si se prefigureaza in apa , neinsemnand prea mult in afara unui ciclu al naturii prea firesc ca sa poata fi inteles.Iar apoi devin aceleasi picaturi care ne scalda pielea.Nu insemnam nimic in afara noastra , pentru ca suntem prea lasi sa acceptam...E un tunel al iluziilor pamantesti , care nu duce nicaieri,impletind dorinte si vazand soapte ...Alerg ,suspin, ma inalt, apoi ma strecor printre covorul de frunze si plutesc din nou...

Dar incerc sa ma trezesc si imi spun ca nimic din ce este acum pe rol nu va putea vreodata fi stopat. Pentru ca asta e mersul lucrurilor , asa a fost dintotdeauna , neincetand sa ne macelareasca cu repetarile nesfarsite …duce o lupta de secole , o lupta din care singurii invinsi suntem noi.

Atunci de ce sa nu ne fortificam , de ce sa nu ne incatusam , de ce sa nu ne inchidem in ceea ce numeam Alcatrazul vietii noastre..?!

Doar pentru ca surpriza…Suntem déjà acolo cu fiecare gest si suflare!Ne prabusim in mii de suflete desfigurate...suntem prada propriei constiinte!

Dintr-un spatiu izolat, prea putin indiferent….

Cu drag,

C.8-“Cartea vietii mele”
[Surâzându-mi speranţa unei noi tresăriri , mă înclin în faţa veşnicei nemuriri]

Un Licurici Pe o Margine de Lume!

2009-01-23T05:24:00.010+02:00

Minunea zborului tău este una reală…Ea se infaptuieşte doar atunci cand vei fi tu cel care te scalzi in ceruri…..patruns de eternitate…

Ce simti cand doi fluturi zboară prea sus?…

Ce simti cand nu le poti atinge măcar o dată aripile….cu care ai putea zbura şi tu in inaltul vazduhului…

Tremuri de manie…dar apoi iti adulmeci existenta si o spargi in mii de bucatele, ca si cand o oglinda se izbeste puternic de pamant…un pamant prea tandru , pamantul din care suntem zamisliti…
Cioburile cad zgomotos, si cu fiecare zgomot , se trezeste in tine un nou sentiment….si astfel , controlul trupului tau il detin gandurile care razbat din mii de colturi ale constiintei tale…

Privesti in jos, te cutremuri de neputinta unor ganduri ingânate de tăcere…Si iei in palmele tale calde bucătile in care iti mai poti oglindi calmul , bunatatea si nevoia de afectiune…Le ridici la pieptul tau si vrei sa iti incrustezi cu ele inima, pentru ca orice moment frumos merita pastrat pentru vecie in adancul fiintei noastre…

Ce simti cand totul se naruie si ceea ce sperai ca va dura o eternitate dispare intr-o miime de secunda?
Ce simti cand cei din jur nu iti acorda nici macar sansa de a te naste ?
Ce simti cand un tren de soapte iti inunda mintile si incepi sa iti dai seama ca totul nu a fost decat un vis transformat in cosmar, mult prea rapid pentru a te dezmetici ?
Ce simti cand in odaia goală si mucegăita iti sufli in palme sa te incălzesti , nestiind ca esti de gheata in interior?
Ce simti cand zbori printre gandurile acelor oameni insetati de putere, care calca cadavre vii numai sa poata ajunge miseleste in frunte…?
Ce simti cand lucrurile nu isi mai merita nici macar statutul de aparente…si cand realizezi ca totul e in zadar?
Ce simti cand vrei sa fii TU si esti obligat de credinta intr-o entitate sa porti masca fariseului?

De ce nu poti fi tu?!De ce nu pot fi eu?

Lumina plapanda care iti intra in casa intr-o dimineata senina nu e de ajuns ca toate aceste sentimente sa se faca disparute, viata in sine e imaginea mirajului absolut..Mii de suflete se zbat intre existenta si non-existenta ,ca sa ne fie noua bine.
Sute de capete au cazut stramosilor nostri pentru a ne putea asigura o libertate prost inteleasa..Poate avem nevoie de stimulente, la fel cum poate avem nevoie de un nou holocaust .

Dar stim ca trebuie sa starpim aceste sentimente de josnicie, de umilinta care incep sa puna stapanire pe intregul nostru sens , care ne lasa cu ochii inspaimantati si plini de suferinta…
O existenta care nu ascunde nimic , e ca un ocean fara viata .Fiindca totul tine de chimia dintre lucruri si oameni …

Invatam sa iubim si apoi sa plangem , invatam sa traim si apoi ni se ia acest drept ,pentru ca murim in fiecare zi din cauza trairilor deziluzorii ce navalesc cu putere in sufletele noastre…

Simtim deznadejdea unui suflet pierdut atunci cand nimic nu mai este ca inainte, neintelegand insa ca nimic nu se pierde, ci totul se transforma….
Simtim ura care ne copleseste incheieturile si ne ingenuncheaza in fata unor infatisari meschine si fara scrupule , simtim cum toata puterea noastra se revarsa intr-o prapastie asemenea vinului care curge dintr-o sticla si isi lasa aroma pe peretii acesteia…
Simtim ca vrem sa evadam intr- o lume care este , de fapt, Alcatrazul vietii noastre….

Unge-ti mintea cu alifia cunoasterii, deschide-ti viata spre noi inceputuri, nu te teme de nou , ci exploreaza-l pana in cele mai adanci colturi si ai sa intelegi una din multele meniri in drumul tau spre izbanda.
Revarsa-ti frustrarile intr-un ocean al amintirilor , iesi din nefiinta si zboara spre libertate...
Descatuseaza-ti sufletul si invata sa strigi: "Vesnicie"...E vesnicia unei suflari fermecate, care ne ajuta sa intelegem sensul real ...

Căci a izbuti nu inseamna nimic, dar a fi ferm convins de duiosia sufletului tau si de satisfactiile pe care le primesti in urma izbandei , inseamna mai mult decat totul.

Ridica-ti fruntea si priveste primul rasarit al diminetii , intinde-ti manile si simte adierea vantului , fa primul pas si bucura-te de legea gravitatiei .
Leviteaza apoi deasupra tuturor ,precum un fluture hoinar care incearca sa isi transforme singura lui zi de viata intr-un absolut al fericirii profunde…
Nu e de ajuns sa zbori , uneori ai nevoie de aripi puternice si de conditii favorabile , pentru că oricând poti sa te prabusesti in inexistenta gandurilor tale…

Tăria , simplitatea , bunătatea si fericirea sunt esenta vietii …
Ele sunt ingredientele prin prisma carora orice alchimist incearca sa descopere nemurirea…
Iar nemurirea exista in fiecare dintre noi , acum si intotdeauna ….

>>Lasa-te purtata de rafala primei iubiri….
Fii tu insati parte din ea...Si Zbori In pace!<< ii spuse licuriciul fetitei care,visand intr-o colivie , se trezi buimaca de prima fâlfâire…

Era fâlfâirea unor aripioare mici , care acum se auzea din ce in ce mai departe….Ramasă in lumea gandurilor ei , crezand ca a fost un vis, Zarra continua sa se gandeasca la ce inseamna zborul ….Prea departe de ceea ce lumea ei insemna atunci!

Dintr-un spatiu limitat al vointei ...Tinzand sa crap infinitul ...

Cu drag,

C.7-“Cartea vietii mele”
[Surâzându-mi speranţa unei noi tresăriri , mă înclin în faţa veşnicei nemuriri]

In Liniste...Crede in "tacere"...

2008-12-16T03:54:00.011+02:00

În linişte se înfăptuiesc miracolele unor minti iluminate….si tot in liniste te regasesti intr-o mare de chicoteli ale gandurilor tale…Căci linistea iti unge sufletul cu mii de alifii , ea nu pansează si nu spinteca in carne vie rani ale trecutului…

Crede in tacere, lasa-te dus de valul ei rece, lasa-te purtat de farmecul ei dulce , fii tu insuti propriul tău izvor ,adună-ti forte vii ce se ascund in tine, tămăduieşte-ti viata si las-o sa curgă…

Ma inclin in fata cerului , ador sa simt in plamani aerul patrunzator al primei dimineti de iarna, ma scald in razele unui soare cu dinti si imi spun cu nonşalantă:
“Buna dimineaţa”…

Căci incepe ziua vietii mele ,cea intai si cea de pe urmă, cea in care tresar de nerabdarea aflării unei noi sperante.Speranta luminii ce oglindeste un intuneric ,pe cat de patrunzator , pe atat de fascinant…

Ma innec in intuneric zărind lumina lui si atunci ma intreb de ce există doua lumi atat de diferite, cu stari coplesitoare, de beatitudine impletite cu ură , de innecaciune impletite cu mireasma trandafirilor de un alb pur.

Dar stiu….Stiu!!!

E NEMURIREA!...Numai in ea vezi in două nuante..Numai prin ea poti intelege care este diferenta si poti simti stări cărora intensitatea le dă un iz aparte…

E nemurirea sufletului cuprins de frig , de o ceată deasă, ingrădit de suspine…

Dar si nemurirea in care mă regasesc , imi regenerez ranile , imi recapat fantasmele , imi plimb gândurile pe tărâmuri de foc , topesc gheata ce imi impietrise inima…Iar apoi cobor pe Pamantul cel faradelege , resemnată cu toata fiinta mea…

Căci am intalnit, am cunoscut esenta, neintelegandu-I sensul ….!!!

Vreau sa incerc sa-mi desprind trupul si sa mi-l inalţ odată cu sufletul …in înaltul cerului…Sa fiu mai aproape de cea mai de pret cheie a creatiei ….Să-i spun cat de mult imi doresc sa fiu o picătură de ploaie , ca să imi ud inima secatuită ,cât de mult visez sa zbor printre crengile unei paduri tropicale, să observ din vazduhul pătat albastru lumea animalelor si legile ei….cât de mult imi imaginez că oaza de verdeata din desertul sufletului meu isi extinde aria si se transforma intr-un rai al unui suflet pustiu….

O aripa indreptata spre mine, un condei ce sta pe o margine de lemn.Si de indata ce imi transcriu gandurile , tind sa cer din ce in ce mai mult, pentru ca ele graviteaza , incepand sa gandeasca singure…iau controlul mainilor mele si contopesc dorinte nemarginite brodate de curiozitatea cunoasterii…

Ma stăpânesc, mă domină, vor că forţele mele să se unească in acel absolut abstract pentru a putea stârni dorinţe absracte şi idei clare , precum unui cristal spart in mii de bucatele prin care încă se zăreşte o urmă pală de lumină…

E un sentiment minunat caruia ii dăruiesc trupul şi sufletul meu …
Mă las purtată parcă pe braţele unui cavaler , un ideal de toleranţă si intelepciune, intr-un castel medieval si semiîntunecat, care dă senzatia unei lumi paralele.

Pânze de păianjeni ,incertitudini dintotdeauna ingropate par sa aibă un sens nou, geamuri prăfuite , ferestre ale sufletului nostru prin care pătrunde jucausă sperantă ,podele ce scârţâie ,momente tragice in care simtim că totul sună prea ascutit in mintea noastra…..

E starea de maretie aproape divina, deoarece imi las sufletul sa se plimbe printre stelele diminetii , sa zboare in cerul plăpând inundate de razele regelui ceresc .Simt fiori ce imi transpun amintiri ca si cand totul se va fi petrecut ieri…sau acum o viata.Sunt macinata de franturi de bucurie , care ma indeamna la visare.

Visez , uit de locul in care zac, imi despic trairile in cateva parti si apoi simt intensitatea fiecareia .Căci nimic nu e mai minunat decat sa stii ca poti simti si ca te poti manifesta la un nivel mai presus decat cele cunoscute de ratiune….
E un vis, e o iluzie inspăimântător de reala, e o capodopera parca prea de pret pentru intreaga mea existenta.
O existenta hilara ,dublata de o doză de nebunie peste limita admisă, dar impletită cu charm de Creator ,inchegându-se o fiintă capabilă să traiască intens si intelept….

Iscând milioane de sentimente, accelerand vointa ….

De la o lumină vie a unei lumanari calde….

Cu drag…

Un joc în oglindă…

2008-12-14T01:55:00.006+02:00

“DESTUL !!!” [îmi şopteşte parcă de la mii de ani distanţă conştiinţa]

“Jocurile sunt un compromis între intimitate şi păstrarea intimităţii”[ Eric Berne ]

Începe jocul……
Un joc intre “a fi “ si “ a te duce de râpă”…
Unul ca oricare altul , cu aşa –zise reguli generale , care nu se respectă niciodată. Cu aşa zise legi ale naturii , pe care nici un judecator nu le-ar inţelege…
Legi pe care Natura singură şi le-a asumat, şi care ne includ necondiţionat….

O dorinţa intunecată şi dincolo de capacitatea mea de a inţelege , este aceea a Nimicului în viaţa oamenilor…a puterii lor de a accepta”nimicul” ca şi când ceva familiar s-ar petrece în mintea şi în sufletele lor.
Să te ridici de nicăieri, să continui să zbori sub razele plăpânde şi fierbinţi ale speranţei ,să te indrepţi necontenit şi hotarât spre un alt Nicăieri, iată un “nimic” palpitant care cere multă autoconvingere şi la fel de multă determinare.

Nu a fost o singură dată când am ştiut că suntem nişte pioni în bătaia vântului pe o tablă de şah prafuită şi uitată într-un pod obscur, pentru că mereu am conştientizat că teama de sfarşit ne obligă să atârnăm într-un spaţiu vid , aşa cum o simţim uneori în sufletul nostru.

Este una din starile mele preferate, pentru că atunci când nu ştiu încotro mă îndrept şi ce urmează să fac cu toate cunoştiinţele mele , mă consolez într-un stil propriu cu gânduri de tot felul ,dar mai ales cu faptul că nimicul şi nicaieri-ul sunt intotdeauna folositoare unei stari ca a mea, ca a nostra ,ca a lor…

Presupunand că sunt o creatură universală , de ce universul nu poate fi la fel de raţional?Înghiţindu-ne limba , tragem o ultimă gură de aer, ne imbătăm cu amintiri , visăm fară să ştim ,ne aducem aminte, implorând uitarea….

O piesa a căzut, la fel cum o stea se prăbuşeşte din cerul negricios… urmată de alta , şi de alta apoi…E un ciclu continuu , inevitabil, şi care va domni peste noi în eternitate!

Fiecare pion constituie o bucată din noi , fiecare bucată a noastră creează nestingherită un colţ de lume, iar acel colţ de lume sfarşeşte în a creiona un intreg univers…E universul orizontului sufletului nostru ,care asemeni unui gând zbuciumat , are propriile lui tresăriri ,dublate şi împletite de o fortă interioară care ne ajută să rămânem drepţi …pentru cateva clipe…Pentru ca mai apoi să constatam că suntem într-o cădere liberă , într-un intuneric fară de sfârşit…

Un gând, un pion, o urmă fadă de tristeţe, o tablă de şah …nu pot avea în comun decât sentimentul de inferioritate în faţa unei lumi ce deţine puterea absolută, a unei lumi decisă să te înlocuiască atunci când eşti în cădere , neaşteptând momentul în care ar putea exista şansa să îţi crească aripi şi să te poti inălţa din nou…

Lumea în care te afli şi tu , mă aflu şi eu , nu poate fi decât un vis urât, din care sperăm împreună , că la un moment dat , ne putem trezi într-o gradină înmiresmată , presarată cu mii de trandafiri albi asemenea unor ganduri bune …O gradină în care să ne simţim liberi ,fară a trai în laţurile amărăciunii, fară a visa la gustul dulce al unei iubiri curate …Acea grădină din care , să fim convinşi că dacă ieşim şi pornim pe o cărare , nu vom da în mod cert de o prăpastie căreia nu îi ştim sfârşitul…

Pătratele tablei , noi încercări ce pândesc cu ură şi durere la fiecare pas facut greşit …Curentul care iţi poate sufla existenţa şi te poate rostogoli peste tot ce a însemnat ea pană atunci, vântul ce anunţa furtuna zdrobitoare a propriei fiinţe cu eşecul absolut.

Visul ce ne poartă pe tărâmuri neînţelese şi nemaivazute, gândurile ce ne călăuzesc sensul într-o existenţă a necunoscutului, mintea ce ne joacă feste ,conferindu-ne posibilitatea de a pretexta cu nebunia, crima de a ne fi născut fără a ne exprima voinţa, durerea sângelui care ne circulă prin vene, pentru că întotdeauna urmează acelaşi curs, zona crepusculară în care ne scăldăm neştiinţa, întunericul sufletului nostru, fac acea tablă de şah pe care ne plimbăm zilele să fie esenţa unei eterne amintiri…

Ca un pion dezamăgit ne privim în adâncul sufletului ,reflectând la ceea ce suntem ,la ceea ce am putea fi,dar mai ales la ceea ce vrem sa fim …

Un strigăt fără ecou răsună falnic şi disperat din adâncul nostru, ameţindu-ne de durere, căci încercările şi momentele în care suntem încercaţi sunt infinite …
Iar un astfel de moment poate fi uneori comparat cu o poartă de sârmă ghimpată prin care ,dacă nu trecem şi scăpăm vii , ne regăsim sfârşitul …

O oglindă şi o tablă cu multe pătrate, oglinda vieţii noastre într-un singur pătrat…E de ajuns sa ne facă să înţelegem ce ne dorim cu adevarat?

Valorificându-ne spaţiul , ştiind să înfrumuseţăm neajunsurile ,crescând şi înflorind, aspirând la idealuri strămoşeşti şi inedite, crezând în ceea ce ne dorim, inaugurând vise în şoapte şi alimentând speranţe, dorind să oferim mai mult decât primim , iubind necondiţionat şi pe vecie….poate fi reţeta unui joc câştigat în faţa unui destin prea crunt , un destin tiran care se incăpăţânează să ne tină captivi intr-o lume fără noimă, saracă in valori , din ce in ce mai neagră….

“Viaţa este un joc cu multe reguli, dar fără niciun arbitru”…
[ Joseph Brodsky ]

Dintr-un colţ al unei table de şah,

Cu drag…

Bat clopotele uitarii....

2008-12-12T11:46:00.007+02:00

Bat clopotele destinului tau …si stai intins pe iarba intrebandu-ti contiinta daca inca mai exista…mirandu-te de adevarul inca nedezvaluit al unei fiinte macabre,nedescoperita si inca vulnerabila….

De ce bat clopotele?De ce gandesti ca si cand fiecare clipa ar fi un strop provenit dintr-o ploaie marunta si deasa…care cade la fiecare miime de secunda parca dintr-un cer masliniu…innecandu-ti teama…adormindu-ti trupul??

Sunt vesnic manata de o forta indescifrabil de minunta…Forta gandurilor mele trainice,zburdalnice,naïve…

Este forta care ma indeamna la visare,la un ideal dincolo de mintile umane,o forta ce prinde viata numai atunci cand se lasa singuratatea si intunericul peste neputinta noastra , a indivizilor de rand.
Aceasta forta mai presus de mine,imi elibereaza ca dintr-o colivie inchisa parca de veacuri constiinta, imi face gandurile sa zboare liber spre un absolut cald si intelegator,tandru si senin.

Sunt clipe in care nu inteleg, altele insa in care as vrea sa nu inteleg.Clipe si clipe,adunate intr-un noian de stele ce par departe,dar sunt totusi foarte aproape.

Clipele noastre…

Daca ar fi sa pun intr-un context clipele mele, le-as incadra intr-un context nou,diferit de cele existente.Le-as cataloga ca fiind comorile vietii mele,ca mai apoi sa uit ca exist.

De ce bat clopotele intr-un noian negru de speranta….intr-o furtuna de idei …intr-o nepasare neintregita inca?

De ce bat clopotele si iti inunda timpanele, chinuindu-ti momentul si rapindu-ti clipele?

Un clopot intr-o dimensiune necunoscuta ,dar pe care toti vrem sa o exploram…un clopot…al carui sunet transpune durere,indiferenta,criza varstei mijlocii sau adolescentine…Unul puternic, al carui sunet rezonant iti transpune sentimentele…parca punandu-i-le pe tava unui tiran gata sa dea acordul unui calau ,unui calau meschin gata in orice clipa sa te spintece….Sa iti muste din trup, sa-ti sece venele …sa iti rapeasca memoria si amintirile…

Aceasta e o imagine destul de pesimista asupra acestui aspect inca neelucidat…Dar…Ma intreb mereu care poate fi partea pozitiva in bataia unor clopote..?
Bat clopote ale sperantei, bat clopote ale unui trecut de care ne amintim cu drag….sau clopote ale unui viitor presarat cu impliniri….

Dar …Ma macina un gand …Acela al unor clopote inexistente ce imi anunta inexistenta…Uitandu-ma in jur…tind sa cred ca prefer sa imi ascult tacerea, ca prefer sa imi traiesc clipele departe de agitatia continua pe care chiar fiinta mea o induce…departe de o lume in care trairile au devenit superficialitati, pentru care drumul ideal se intdreapta catre un nimic universal…

Uneori …prefer sa fug de toate astea..Chiar daca ma ascund in ganduri ..Chiar daca traiesc in vise…Chiar daca incerc sa nu ma mai trezesc dintr-un somn adanc…si consider ca e de ajuns pentru a intelege …un strop din sensul clopotelor ce bat fara incetare...

Niste clopote al caror sunet patrunde in intunericul sufletului nostru, zguduindu-l profund…incercand sa ii redea transparenta ,nestergandu-I insa rolul primordial…

De ce bat clopotele?.....La fel cum uitam sa traim , sa zambim , sa tresarim de fericire, bat clopotele unei vieti atat de intense….atat de minunate…si totusi atat de departe de a fi infaptuite..Clopote ale unei puteri dincolo de noi , o putere divina ce ne mentine vie flacara fiecarei clipe ce trece nestingherit prin noi …

Si acea muzica a clopotelor batand pentru a sparge cu manie monotonia in care ne scaldam , iata ceva care da cu adevarat sens vietii noastre…Suntem vii, existand in noi , coborand agale inlauntrul esentei umane, gandind si cugetand, doar atunci existam cu adevarat…

Doar atunci bat clopote de jale, caci existand murim putin cate putin ….
De ce bat clopotele si unde se propaga cu o viteza asurzitoare sunetele lor?......

Ezitand sa uit ce inseamna uitarea,

Cu drag...

Beautiful Freak !

2008-12-01T16:07:00.000+02:00

Tindem sa credem ca putem realiza oricand mai multe , insa ne complacem in aceeasi rutina transformata in viciul vietii noastre.Ne adoram chipurile , dar ele sunt incrustate cu suferinta fiecarei clipe !

Vrem sa fim toti ceea ce nu suntem !Si in loc sa ne preocupam de ceea ce ne inconjoara sau sa ne planificam o seara romantica , visam cu ochii sufletului la clipa in care averi vor cadea din cer , fara sa ne dam seama de fapt ca suntem mai bogati cu fiecare informatie pe care o indesam in bagajul de cunostiinte.

Dar ce folos informatiile , cand , intr-un final apoteotic , totul va fi doar tarana?!Ce folos toata truda , cand stim ca ne vom stinge!?Pana la urma , ce folos noi ?!

Invatam sa credem in speranta ca va fi minunat , invatam sa inchidem ochii la neregulile societatii , insa nu cunoastem cu adevarat bogatia sufletului nostru ! Deschideti o clipa ochii mintii si vedeti prin ochii sufletului vostru?!

O mare de implinire va asteapta sa o navigati ...Un ocean de ganduri va asteapta sa il explorati !O clipa numai pentru a intelege sute ce au trecut pe langa noi , un veac pentru a pretui momentele ce conteaza cu adevarat si o secunda pentru a gusta din stropul de fericire ce se evapora prea curand...

Lumina blanda ne este calauza spre lumea din noi .Coborand in noi vom gasi toate raspunsurile lumii , insa nu in proza , nu in versuri , ci in milioane de ganduri strecurate cu minutiozitate in subconstientul sufletelor noastre.

Lumea din noi combate orice lege , lumea din noi este minunata si plina de caldura unui inger boem , pentru ca prin ochii lumii noastre cautam liantul dintre ceea ce insemnam cu adevarat si lumea exterioara , superficiala si egoista !

Candela ce arde in noi nu moare niciodata , pentru ca prin ea totul se preschimba intr-un basm , cum nu a existat vreodata ...

Idealul nostru este bucuria sufletului , pentru ca el este portita spre lumea noastra de poveste !

În Pamant…Din Pamant…si totul pentru Nimic

2008-11-18T05:07:00.004+02:00

O zicala veche se leaga de nemurirea sufletului, alta de adorarea unui zeu suprem spre mantuirea fiintei noastre, iar o alta…ce denota veridicitate, este zicala care ne ghideaza si uneori ne târăşte crunt si fara mila printr-o frântură de existentialitate…numita “viata”.

E o zicală nescrisă , întipărită in subconştientul nostru ca literele gravate pe o piatra de catre stramosii nostrii romani.
O zicala pe care nu o poti uita, nu o poti ignora , insa iti ia parca o eternitate sa ii intelegi substratul.E acelasi substrat ce da nastere la alte zeci, ce starneste inlauntrul nostru dorinte nemarginite , lacrimi prea fierbinti , ore lungi si nedormite.

Un inteles ce nu poate cunoaste ratiunea …o ratiune ce nu poate cunoaste simtirea .Dar toate converg spre ceea ce putem numi , bizar si benevol, viata noastra cea de toate zilele.

In pamant….ne este inradacinata vointa ,precum un arbore intelept si batran, ce nu mai cunoaste teama in bataia vantului , ce sta si biruieste de ori de cate ori este provocat de fenomenele dezastruoase ale naturii…Suntem , vom fi , si nu vom mai fi …un arbore in curs de maturizare! Vrem, putem , ne zbatem….

“Traieste intens….Fii tu …”Incercari de a supravietui printre zicale vechi ,dar pline de insemnatate….ca o broasca testoasa parasita in mijlocul unui desert a carui oaza nu poate fi decat speranta….

Mi se increteste fruntea , imi simt sufletul incarcat de temeri , incerc sa ma desprind de traditie ,dar nu pot evita sa traiesc inca prin ea.Acea traditie a unei zicale vechi, demodate si parca mult prea rasunatoare pentru sistemul subconstientului…”Din pamant ne tragem…”

“De cate ori ma gandesc la moarte , imi pare rau ca voi muri mai putin “….De fiecare data cand incercam sa gandim la moarte , nu stim ca in fiecare secunda o parte din noi moare , luandu-si zborul spre meleaguri prea obscure pentru a putea fi percepute.In genere , oamenii azi sunt prea putin interesati de “moartea pe etape” ,dar la fel de putin preocupati de viata in sine.

Unde sunt trairile de altadata? Unde sunt zicalele pline de sens lasate mostenire ? Unde e moralitatea care parea imorala, dar de care avem atata nevoie acum ? Unele valori sunt la fel de moarte … asa cum noi suntem fara ele.

S-a spulberat de mult acea “clipa magica” in care puteam visa linistiti la o iubire ca in basme, s-au dus de mult serile in care se aprindeau lumanari si se cantau romante , s-au evaporat ultimele picaturi de tandrete .Azi, oamenii sunt in mana destinului lor niste Papusi de Paie fara sens…Terra s-ar fi descurcat si fara noi…

Orice lege isi are propriile legi nescrise, asa cum noi stim sa legiferam fara sa mai tinem cont de zicalele ce ne indeamna la ultime clipe dominate de tacere si liniste sufleteasca.

Traim prin noi pentru cauze efemere. Stim sa ranim si sa privim patrunzator si malefic , ne dorim sa ne materializam o existenta inexistenta.Vrem sa facem aur din nisip, sa mutam munti si sa secam oceane, uitand sa traim prin prisma unor clipe nascute din noi …pentru noi .

Merita sa te ghidezi dupa legi nescrise, insa benefice sufletului , mintii si corpului tau …Traim intr-un labirint din care nu vom putea iesi niciodata , ne zbatem ca si cand o entitate supranaturala ne-ar fi pescuit dintr-o mare de neajunsuri , murim incet fara sa realizam ca nu mai suntem de mult un intreg , ne descompunem fara sa simtim vreo diferenta …Ne complacem intr-o existenta mizera , ilogica , ireala ….

Devenim imuni si ardem inauntrul nostru o flacara a carei lumina fada ne intareste dezolarea …

Si in final , realizam ca totul se reduce la marele “nimic”, un nimic al unui sfarsit prea tragic , al trecerii in pamant ,al vietii dincolo de eternitate ,al lucrurilor care ne-au inconjurat , al oamenilor carora nu am stiut sa le pretuim meritele , al zambetelor pe care le-am lasat neobservate , al faptelor pe care trebuia sa le facem si le-am amanat , al zeilor la care trebuia sa ne inchinam si nu am indraznit sa inghenunchem , al mirosului unei flori pe care nu l-am putut simti , al unei scurgeri de vreme …déjà apusa.

Uitam vremea intr-un colt si ne intoarcem de pe o parte pe alta , ca atunci cand un somn e mult prea adanc pentru a fi tulburat. Nu ne recunoastem greselile abia cand e prea tarziu pentru regrete, nu stim sa pretuim un sprijin moral decat dupa ce l-am izgonit …La fel se intampla cu briza marii , pe care o putem simti doar daca suntem indeajuns de atenti la fiecare detaliu.Pentru a-i simti vibratiile si intensitatea , trebuie sa stam nemiscati si sa ne concentram indeajuns.

Parem ceea ce nu suntem si vrem sa fim ceea ce putem parea !

De fapt nu stim nimic ….si nu vom sti niciodata !

Incercand sa descoperim mistere , ne pierdem in detalii mult prea adanci pentru puterea nostra de a percepe ,renastem prin moarte ….in pamant…din pamant…Si …totul pentru nimic !

Cred in existenta mea, cred in principiile dupa care e ghidata , cred in moarte si in semnificatia ei….Cred in mine mai ales!

As vrea sa cred ca nu numai atunci cand imi ascult tacerea reusesc sa pretuiesc momente nepretuite , ca nu numai atunci cand sunt in impas reusesc sa imi tin aproape oamenii care inseamna imens si au un rol definitoriu in viata mea, ca nu savurez un moment dupa ce a l-am depasit ….

Insa ma intristeaza uneori gandul ca putem gandi…….Fiinte mecanice , create doar pentru distractie , un teatru ieftin de marionete fara noimă, prin prisma caruia sa se tavaleasca de râs Zeii Olimpului , vegetatie artificiala , razboaie mondiale de sute de ani , crime , Jules Verne regizorul acestei catastrofe, iata Pamantul ideal …

Caci …din pamant renasc toate si in pamant vor ramane pentru un infinit de secole!Tacerea e singurul leac in fata unei maladii a lumii….Caci in pamant ne ascundem de lume salba de ganduri si gramul de intelepciunea .Suntem atat de egoisti , incat nu ne incumetăm sa o lasam mostenire …

Un pamant plin de durere , suferinta , deziluzii si cotropit de o moarte prematura , asurzitoare si de departe incantata de fiecare secunda de haos…....un vid in neant...

Staruind langa aceeasi lumanare parfumata ,
Cu drag ....

Suferind trufia lumii...

2008-11-12T18:54:00.002+02:00

Intr-o lume in care totul se invarte ametitor…intr-un spatiu in care nimic nu iti mai da posibilitatea sa te misti liber, intr-o odaie veche si prafuita…intr-un cadru intim si lipsit de personalitate, intr-un mediu patrunzator ,cu idei meschine ce iti impun sa gandesti la nemurirea sufletului, intr-o viata…si de fapt nicaieri!

Lumea noastra e in interiorul nostru , sufletul nostru simte explozia de sentimente ce dau parca navala intr-un ocean al amintirilor.

Imi pare cateodata ca aleg sa traiesc din amintiri, consolandu-ma cu gandul ca ele sunt singurele capabile sa imi aline suferintele ,sa imi linga ranile si sa imi musamalizeze gaurile adanci din suflet...Insa traind astfel, omit faptul ca amintirile trebuiesc sa fie inlocuite de altele noi , apoi de altele si mai noi, pentru a mentine viu acest echilibru al trecerii in nefiinta.

Marturisesc ca e ireal sa traiesti incoltit, e ireal sa vrei din ce in ce mai mult intr-un gand care este limitat de sute de minute ce trec cu o viteza uluitoare.Toate incercarile de a evada dintr-o lume prea egoista si nemiloasa par adormite intr-o vesnicie.Toate tipetele si strigatele nesfarsite pentru o farama de ajutor par amutite intr-o clipa de urletele celor din jur ,care nu tanjesc decat dupa avutiile materiale. Este si mai ireal, lasand timpul sa isi faca de cap in viata noastra, neprofitand de minunatele secunde ce trec neincetat, ca ne permitem luxul de a ignora fenomenele importante si fazele sufletului nostru.Abia dupa ce imbatranim ne napadesc regrete in valuri , nestiind la care sa gandim mai profund si mai intai...

E trist ca nu reusim sa constientizam importanta oamenilor din viata noastra si a actiunilor pe care trebuie sa le calculam din timp ,pentru ca noi sa traim impacati si sa murim linistiti.

Se pare ca e prea mult sa pui accent pe ceea ce inseamna spirit, suntem prea superficiali sa mai punem si problema sufletelor noastre.Suntem prea egoisti sa ne mai gandim si la insemnatatea propriei noastre fiinte.

Dam vina pe un sistem inexistent, care insa traieste boiereste in mintile noastre bolnave.Vrem sa aparem in fata multimii si sa ne batem cu caramida in piept ca suntem asa si pe dincolo, cand de fapt nu facem decat sa inspiram mila si sa ne dorim moartea.

Urîm sa fim pusi la zid, dar ne indreptam cu pasi repezi spre un zid al plangerii ,in fata caruia nu facem altceva decat sa cadem in genunchi.Iubim sa fim adorati ,cand de fapt nu suntem altceva decat compatimiti pana la cer si o palma mai sus.

Credem in destinul nostru, dar el trebuie cladit cu intelepciune prin propriile noastre puteri.Si atunci...stau si ma intreb ...ce sens isi mai au toate intrebarile!?

Nu se ridica nici macar din umeri ...cand vine vorba de superficialitatea de neînteles a lumii,pentru ca traim in ea si ea in noi, la fel cum in curand lumea va muri in noi....caci vom ajunge de nerecunoscut, ducand in spate constiinta colectiva si scapand lumea de prea multe ganduri inutile.

Mi-aş dori de multe ori sa nu imi mai pun intrebari care sa inceapa cu DE CE?....sa nu imi mai pun deloc intrebari retorice....sa nu mai existe nelamuriri, sa nu mai existe indiferenta, egoism , nesiguranta , viata sub auspiciul tacerii.Alteori insa, tind sa cred ca ne complacem in tacere, fiind singurul remediu constient pe care ni-l putem administra.

Despre tacere s-au spus multe...s-au scris la fel de multe.Tacerea este alinarea de care avem nevoie in clipele disperate, medicamentul sufletului nostru cand intentionam sa ne punem in ordine doleantele, raza de soare care ne mangaie capul atunci cand mii de voci urla solutii, singura salvare a omenirii.

Daca toti am tacea si am incepe sa realizam totul prin fapte, zeii Olimpului ar coborî falnici pe Pamant, ne-ar inzestra cu rabdare , puterea de a tolera si aceea de a fi oameni.Insa noi, ne dorim sa ramanem asa, nepunandu-ne nici o problema in ceea ce priveste statutul nostru ca individ ,nevoia de a sti mai mult, capacitatea noastra de a privi cu ochii nevazuti ce este dincolo de noi ...

Câti dintre noi nu raman imuni la tot ce se intampla in jurul lor?Asta pentru ca se scalda in indiferenta unei ere moderne, plina de ignoranti si milioane de suflete sortite pieirii...
Simt pesimismul debordand intr-un optimism fad, inconstienta transparenta si in acelasi timp trufasa, viata se scurge fara sens intr-un sens de neînteles.E un curs al ei care te indeamna la visare, un altul care iti arata adancimea gandurilor tale, si un altul care te determina sa ii intelegi menirea...

E pana la urma viata noastra!Alegem sa traim intens, fara sens, sa patrundem in tainele vietii fara a avea bazele necesare unui studiu propice,sa fim nesuferiti din cauza unor stari contradictorii si toate astea intr-o maniera prea generala sa ne putem numi „oameni „....

Si atunci se pune intrebarea: Daca toti avem pretentia sa ne numim oameni, de ce nu demonstram ca avem calitatile necesare pentru un astfel de titlu?!

Creatorul a fost mult prea generos din punctul asta de vedere, strigate disperate de ingeri s-au auzit in cer cand am fost conceputi....lacrimi de sange s-au varsat din cauza faptului ca ni se cunoastea evolutia si soarta, mii de gemete s-au innecat in moarte...

Trag un semnal de alarma asupra statutului individului in cadrul unei societati dezarmate in fata unei stari generale de nepasare si intoleranta.

Nici macar eu nu stiu de ce fac asta, nici macar literele care se inghesuie pe coala alba nu stiu de ce o fac, nici macar noi nu stim de ce suntem .....dar voi stiti ce va face oameni?!

Cu dorinta de a stimula simturi ascunse,

Noapte lina si plina de vise...

Traim o clipa...cat alte zeci...

2008-11-04T03:57:00.007+02:00

Incep sa cred ca nu exista nici un principiu in toate principiile care ne ghideaza existenta....

Pana astazi stiam....ca traim o clipa.Dar m-a cuprins dezolarea atunci cand am simtit pe pielea mea cum e sa traiesti multe alte clipe intr-una singura.Am trecut prin agonia secundei, prin extazul momentului, prin fata unor decizii greu de patruns.

Clipele noastre sunt ca picatura de fericire de pe frunza veacului...

Fericirea,mi-o inchipui ca pe un om sarac, aparent de o modestie nemaivazuta, care este un cersetor in campul destinului.El vine la usa sufletului nostru ,rugandu-ne sa il gazduim pentru o noapte, ca atunci cand incepe iarna sa fie impacat ca s-a incalzit cat pentru tot anotimpul.Noi refuzam, stiind ca un strain este un pericol iminent in unele cazuri, si Fericirea pleaca dezamagita, lasandu-ne in aburii unei teribile dezamagiri ale constiintei noastre.

Dar am inteles ca uneori este mai bine sa dai drumul celui la care tii, sau sa lasi un lucru altuia imediat ce ai savurat din plin o ultima clipa.Categoric ca nu se uita nimic ,din contra, se rememoreaza , ca si cand o pelicula veche ar rula pe un ecran imens si ne-ar acapara subit toata atentia...

Incerc sa nu ma prabusesc din nou, incerc sa imi recapat vointa, dar ma pierd in marea de idei si apoi in absurditatea unor concluzii atat de simple.

Analizandu-mi dorintele, tind sa cred ca sunt constransa de niste norme penibile, vizibile numai de la un nivel.As fi vrut sa nu traiesc cu o constiinta incarcata, sa nu ma nasc in Romania, dar dorintele noastre, ale tuturor..... o pana in bataia vantului, un rau negru pe care se duc , varsandu-se in oceanul uitarii...

In sufletul meu isi face simtita intepator prezenta toamna cruda,frunzele framantarii si durerea uitarii isi pun amprenta asupra mintii mele ca si cand totul este lipsit de vlaga in jur.

Nu imi pasa de razele suave ale soarelui ce incearca din rasputeri sa imi aline suferinta, nu imi pasa de noianul de sunete care-mi sparge timpanele, nu imi pasa de nimeni ...si nu imi va pasa niciodata...Doar la suprafata pot arde, inauntru ma topesc si devin din ce in ce mai rece, ca si cand as fi intoarsa invers si legata de o sfoara deasupra celei mai fara de sfarsit prapastii.....

O clipa ...si aia muta...un secol ii echivaleaza intensitatile...O oaza intr-un desert a caurui culoare te orbeste...un orb care vine de Nicaieri si se indreapta catre cautarile adevarurilor absolute...Un schiop care isi deplaseaza gandurile pretutindeni , o mama care isi abandoneaza copilul pe marmura rece a unui mormant, un sarac care moare de singuratate, un om fara nimic, unul gol si fara sens in toata povestea....Clipe adunate intr-una....

Clipa fara de sfarsit pluteste pe marginea unui ocean al nedumeririlor sufletesti, al cicatricilor necicatrizate...al ranilor prea atanci sa inceteze a sangera...al oamenilor de pretutindeni, al mintilor bolnave si al izvoarelor neputintei...

O noapte adancita in visare, in freamate si gemete de ingeri...O noapte ce ascunde sub negrul ametitor farmecele unei clipe moarte si in zadar...E noapte in care ma sting si cea in care renunt...

Cu tristete in suflet,

Pe alta data...

Erzsebet/Elizabeth Bathory - The Blood Countess

2008-11-03T10:25:00.003+02:00

Crime atestate: 600 Crime neatestate: 1200

Elizabeth Bathory - Contesa insangerata

Cine a spus ca femeile nu pot desfasura multe din actiunile intreprinse de barbati? Ba pot, si uneori chiar mai bine, cu mai mult succes, decat o fac barbatii. Asta nu inseamna ca orice femeie se poate apuca sa schimbe carburatoare sau sa taie lemne la circular, dar la astea nici macar toti barbatii nu se pot lauda ca se pricep. In schimb, cand vine vorba de operatiuni ce necesita finete si precizie, femeile sunt pricepute, si nu este vorba de lacuit unghii sau tocat patrunjel pentru supa, ci despre precizia in crima si tortura. Istoria a consemnat multe femei odioase, ascunse sub aparente diafane si inselatoare, iar unele dintre ele au umplut de invidie si respect crminali reputati.

Elizabeth Bathory, Erzsebet, pe numele de sorginte maghiara, nascuta in 1560 (sau 1561), a fost o contesa nascuta in Ungaria, provenind dintr-o familie foarte puternica si instarita, printre care, un cardinal, o printesa, un var, prim ministru al Ungariei si cel mai cunoscut membru, Istvan Bathory, print al Transilvaniei, Mare Duce al Lituaniei si incoronat rege al Poloniei sub numele de Stefan Batory. Ancestrii familiei Bathory, clanul Gutkeled, au poposit in regatul Ungariei pe la mijlocul secolului al XI-lea. Puterea lor se intindea pe vaste teritorii, ceea ce azi este Polonia, Ungaria, Slovacia si Romania.

Numele de Bathory, ce semnifica viteaz, brav, a fost asumat de o sub-familie a clanului Gutkeled. Familia Bathory a atins apogeul puterii pe la mijloculul secolului al XVI-lea, pentru a se stinge definitiv in 1680.

Elizabeth Bathory, ca orice conteasa care se respecta, si-a petrecut copilaria intr-un castel, Ecsed. Datele privind copilaria sa nu sunt cunoscute, dar se pare ca anumite intamplari socante la care a asistat de la varsta de 5-6 ani sa fie una din explicatiile pentru caracterul ei infam si pasiunea pentru sange.

Totusi, contesa nu facea nota discordanta fata de suratele sale de la acea vreme doar prin latura sa extrem de intunecata, ci si prin faptul ca era exceptional educata, desavarsit instruita, eclipsand, prin inteligenta si pregatire, unii dintre nobilii de la acea vreme.

Intr-o incercare de a mai justifica din actiunile sale demne de un ospiciu sau abator, s-a vehiculat ideea ca ar fi fost alienata, lipsita de judecata. E drept ca avea un temperament vulcanic, si deseori izbucnea in crize teribile, posibil suferinda de epilepsie sau alte tulburari ale sistemului nervos, era imposibil de controlat si cu inclinatii promiscuue inca de la o varsta frageda, cu toate astea era sigura pe facultatile sale mintale.

La 15 ani s-a casatorit cu Ferenc Nadasdy, un conte provenind dintr-o familie de nobili, nu la fel de cunoscuta si bogata ca familia Bathory, iar el deloc un erudit. Desi a dispus de toate facilitatile pentru a-si desavarsi pregatirea, contele abia de a deprins cateva notiuni elementare de maghiara, germana si latina, in timp ce Elizabeth scria si vorbea fluent patru limbi. In schimb, Ferenc a ales o cariera in razboi, in conformitate cu aptitudinile sale fizice, eroismul, dar si cruzimea sa.

Nunta celor doi, o afacere de familie, s-a desfasurat conform planului, contesa primind cadou de nunta, nu un set de oale de inox de la zepter, ci castelul Cachtice din Carpati, ce avea sa se transforme intr-un salas al mortii. Instalata stapana pe imensa proprietate, sangeroasa contesa a inceput sa-si exercite puterea, punand in practica torturi si indeletniciri sadice, care l-ar fi intimidat pana si pe De Sade. Legenda spune ca dintr-o intamplare nefericita, care a implicat o foarfeca proiectata in fata unei servitoare neascultatoare, s-a nascut obsesia contesei pentru sange. Vanitoasa si narcisista, aceasta avea convingerea ca sangele tinerelor fete ii poate mentine tineretea, frumusetea, conferindu-i suplete si finete pielii; pe vremea aceea L’Oreal inca nu ajunsese sa faca furori cu produsele sale anti-rid.

Odata cu aceasta obsesie si-a castigat si titulatura de vampir, multe surse considerand-o unul dintre vampirii ce au inspirat Dracula lui Bram Stoker. Cu ajutorul unor complici, servitori si servitoare ale contesei, uenel dintre ele suspectate de vrajitorie, aceasta a reusit, in numele frumusetii si tineretii vesnice, sau poate doar in numele sadismului, sacrificare a in jur de 650 de tinere, unele dintre ele de vita nobila. Alte surse merg chiar pana la 2000 de victime. Crimele se desfasurau dupa diverse ritualuri, care pare-se ca implicau magia neagra si satanism, moartea fetelor survenind in urma unor torturi sinistre. De asemenea, se spune ca Elizabeth obisnuia sa tina jurnale in care-si detalia crimele, scrieri pe care le expedia in scrisori catre sotul ei, aflat mai mereu plecat in diverse campanii militare.

Treptat, in jurul stabilimentului dedicat torturii si deliciilor sale feroce, au inceput sa se tese diverse zvonuri care au obligat autoritatile sa verifice veridicitatea lor. Si asa a inceput sfarsitul. O sumedenie de martori au fost adusi sa depuna marturie, inclusiv victime care au supravietuit contesei. Cele mai multe declaratii impotriva contesei au fost oferite de complicii ei, care au fost toti condamnati la moarte, functie de gradul de complicitate. Elizabeth Bathory n-a participat la proces si n-a depus personal nici o marturie, familia ei insistand sa nu fie judecata, ci doar sechestrata la domiciliu, dat fiind faptul ca provenea din randul nobilimii si scandalurile de genul asta n-ar fi facut cinste familiei. Intreg procesul a fost un spectacol al groazei, cu declaratii care dintre care mai socante si greu de auzit, imposibil de imaginat.

In timp ce complicii sai au fost rasplatiti pentru faptele comise prin diverse torturi, contesa s-a bucurat de imunitate regala si de pledoaria in favoarea sa a rudelor influente care au reusit s-o tina departe de condamnarea la moarte sau temnita. Unul dintre copiii sai, si unicul mostenitor, a scris o scrisoare in numele contesei, in care aceasta isi sustinea nevinovatia. Pedeapsa a fost arestul la domiciliu in cateva camere ale castelului, cu intrarile si ferestrele zidite, exceptand mici parti petnru apa si mancare. Dupa trei ani si jumatate, in 1614, a fost gasita moarta intr-una din camerele destinate arestului.

De mentionat ca multe din atrocitatile comise de contesa raman totusi neconfirmate, la stadiul de legenda, ca si practicile de magie si suprema cruzime care i-au fost atribuite, sau orientarile sexuale incerte. Nici preferintele sale bizare pentru sange, imbaiere in sange, baut sange, sau obsesia pentru tineretea vesnica nu sunt mentionate in nici un document istoric, fiind consemnate doar vagi inclinatii spre canibalism. Chiar si fara dovezi clare care sa confirme toate legendele vehiculate, dar cu dovezile existente cu privire la disparitia multor tinere, declaratiile victimelor ce au supravietuit, precum si ramasitele descoperite pe proprietatea stapanita de contesa, Elizabeth Bathory ramane o figura stranie si lugubra in istorie, una dintre putinele femei ce au afisat inclinatii spre vampirism si canibalism, un membru de seama in registrul criminalilor in serie de notorietate si un nume interzis in societatea ungureasca.
[sursa:www.spectrulrealitatii.ro]

Intrebandu-ma ce a determinat-o pe contesa sa ucida cu sange rece, mi-a venit un singur raspuns in minte : "Fara intrebari de data aceasta"...O minte diabolica ascunde multe, una in care nebunia primeaza o infinitate.Este de stiut ca in momentul in care dispunem de putere, avem totul la indemana ,ne este extrem de usor ca din plictiseala sa creem capricii, din orgolii fantasme, din fantezii obsesii...
Asadar, legenda contesei inca induce in eroare multi istorici ,dar in acelasi timp da prilej mintilor bolnave de a-i continua banala placere, aceea de a ucide din nou si din nou...

Insetata de comentarii si opinii ale dvs . la aceasta legenda,

In curand...

Un infinit de idei ...intr-un infinit de ori!

2008-11-02T04:39:00.008+02:00

Credem in ceea ce ne este scris…asa incepe o convingere ce face inca furori printre miile de oameni care trag nadejdea unui adevar valabil.Credem in puritatea faptelor noastre ,in ideea unei vieti prea blande, prea grea sau doar “prea”.Ne scuturam de pacate, ne regasim in mituri, traim prin ele si convergem spre o prapastie numita “Sfarsit”.

Ne nastem pentru a trai, traim pentru ca ne nastem si murim pentru ca am trait prea putin…Suntem un mar prea greu ce este spulberat de vant , cade pe pamantul rece si putrezeste instant…Suntem un nimic intr-un ocean al nestiintei …

Avem destinul in mana noastra, vrem sa cautam adevaruri inca nepatrunse de nici o minte luminata,ne intrebam cautand cu disperare un firicel de raspuns,care ar putea sa ne croiasca un drum spre adevaratul adevar al tuturor intrebarilor ce ne macina in zadar sufletul.

Am tot vorbit de intrebari fara noima si fara raspuns,am tot cautat pretext sa cred ca totul e numai in mintea mea,am tot sperat ,necrezand in speranta ,ca doar timpul imi poate alina cautarea.

Una din intrebarile primordiale este : Cum de alegem, traind cu impresia libertatii, sa recurgem la faimoasa si dureroasa ignoranta? De ce credem in inchizitia sufletelor noastre, necugetand la trecerea lor in nefiinta si ignorand substraturile pe care viata ni le pune mereu in fata? Cu ce drept ne cladim printre viata noastra si a celorlalti poteci nestiute de nimeni,ocolisuri ale propriei existente, cand ni se pune la dispozitie un drum atat de clar, deasupra caruia necontenit se deschide un cer atat de senin?

Poate pentru ca este greu sa mergi pe un drum drept, atunci cand esti imbatat de tristetea nemiloasa , care incearca sa iti puna bariere ale necunoscutului…Poate ne temem de simplitate, incearcad cu toata forta noastra sa complicam ceea ce e scris ..si stiut.

Dar oare este totul stiut? Nu avem de unde sa stim…pentru simplul fapt ca o carare ne indeparteaza tot timpul de la un raspuns concret,sau macar de la intrebarea aceea magica si retorica.

Gandindu-ne, recurgem la mijloace nebune pentru a descrie un moment in intensitatea lui, un ghem al carui nucleu nu este la indemana oricui…Viata …e praful de pe marginea drumului pe care il vom urma cu totii, este…profunzimea aspectelor necunoscute,este un nimic in comparatie cu eternitatea ce ii urmeaza si care vrea ,parca, sa o stearga cu buretele.

Vrem sau nu sa aflam adevaruri,ideea este daca suntem in stare sa le percepem fara interpretari si daca suntem capabili sa le suportam…Pentru ca “Adevărul este un fruct care nu trebuie cules decât atunci când este complet copt”…[Voltaire]

Incercand sa descoprim mistere,sa adancim trecuturi si sa luminam o cale, invatam sa uitam de noi, sa ne ignoram trairile si sa ii ignoram pe cei care ne-ar putea conduce la un adevar valabil.
Pana la urma ce este adevarul?
Goethe spunea:
“Adevărul este o flacără atât de luminoasă încât mulţi oameni nu-i pot suporta lumina. Unii închid ochii ca să nu-l vadă, iar alţii fug ca să nu fie arşi.”

Insa crezand ca exista un adevar absolut , acela pe care intreaga lume spera sa il afle, unde mai este farmecul existentei lui?Stim ca exista,dar atat….Credem ca exista si tindem sa ne ghidam dupa o morala crestin-ortodoxa,care spune raspicat: “Crede si nu cerceta”.

Sa fie oare mai bine sa credem pur si simplu? Sau sa ne incercam maiestria si indrazneala sa ne punem intrebarile care ne pot determina sa deducem un adevar, apoi altul si altul?...

Este ca un lant al slabiciunilor…singurul adevar este ca existam,restul nu pot fi descoperite,pentru ca am inceta sa existam, am disparea in neant ca Sodoma si Gomora…Este insa dureroasa maniera in care inchidem ochii,chiar si pentru o clipita si uitam de noi …in noi …din cauza noastra.

Suntem tentati sa credem ca fiecare dintre noi sufera la fel cum un suflet abandonat nu suporta tradarea, la fel cum o oaie sacrificata nu intelege de ce…Insa suferinta noastra este creata de neintelegerea motivului si scopului existentei noastre.Daca nu gasim cheia, poarta va ramane vesnic inchisa cu mii de zavoare….Vom ramane goi pe dinauntru ,ca si cand o fantana parasita nu va mai putea niciodata fi curatata, ca atunci cand o fantoma nu va inceta sa bantuie pentru totdeauna, negasindu-si odihna…

Goliciunea sufletului nostru, ignoranta meschina ce ne indeamna in uitare, singuratatea morala in care ne adancim, labirintul in care ne inchidem sperand ca ceea ce urmeaza vietii sa fie mai de prisos, ne indeamna la superficialitate, la non-sens, la a fi fatarnici si comuni…

Poate ca e destul de vag , poate ca e neadevar, poate ca in perioada vietii ajungem sa cunoastem ratiuni pe care nici ratiunea nu le poate rumega….insa de la a cunoaste pana la a constientiza este o mlastina pe care nu oricine o poate trece.

De la lumina aceleiasi lumanari…cu speranta ca nu exista adevarul sperantei, cu certitudinea ca invatamintele sunt intotdeauna motiv de tresarire si pace sufleteasca,

Cu drag....

Intr-un ideal prea abstract!

2008-10-31T21:23:00.002+02:00

Minutiozitate inconstienta...amar de vreme...idei nepatrunse de ratiune,cantecul sufletului meu va fi intotdeauna unul de jale...nonsensul existentei imi macina fiecare celula in suspansul clipei ...

Din nou respir aerul linistitor si imi patrund in coltisoarele nestiute de nimeni ale mintii mele...Imi trebuie doar un ragaz,o clipa de nostalgie,un moment de singuratate ce imi acopera trupul,incercand sa ma scoata din monotonie.
Sunt eu...dar cine nu e?!Suntem cu totii,mai mult sau mai putini constienti de ceea ce se petrece cu noi,mai mult sau putin scarbiti de societate si oridinea ei, doar...mai mult sau mai putin.
Nu caut sa particularizez foarte mult,dar de generalizat nu ma dau in laturi...

Cineva spunea ca persoanele care trec de adolescenta si de perioada aceea razvratita si nemiloasa,in care se chinuie sa inteleaga de ce incep sa priceapa atat de multe lucruri,in care crede ca va putea redeveni copil dupa ce s-a uitat la un film pentru adulti si a mers la un chef traznet,dar care stagneaza intr-o stare de tristete uluitoare si nu poate depasi acea perioada ,are o grava problema.

Insa ma intreb daca acea persoana stia ca cei care continua sa isi puna intrebari sunt cu adevarat cei care s-au maturizat ,si ca cei care se conformeaza sunt cei care au stagnat?

Intr-o era in care suntem preocupati de situatia mondiala mai mult decat propria noastra vointa,intr-un veac in care traim sub teroarea atentatelor teroriste si a saraciei crunte,oare ne mai putem cauta in noi puterea de a redeveni oameni,de a ne maturiza,de a ne revolta?

In momentul in care realizezi ca ai un scop in viata,de ce este de cele mai multe ori banul?De ce nimeni din cei care au posibilitatea nu intind o mana unui sarman pe strada?
Pentru ca ,toti cei care cresc in ograda lor egoism, rautate, invidie,fatarnicie si ignoranta sunt uitati in propria uitare.Ei uita sa evolueze,sa se ridice la inaltimea asteptarilor unei veritabile fiinte umane,ramanand acel”animal salbatic” pomenit de manualele de biologie.

Daca teroarea este de vina,constiinta dispare si totul incepe sa fadeasca precum o floare careia i se refuza categoric lumina,vom ajunge in stadiul in care ne vom implora trupul sa se descompuna,sa putrezeasca instant intr-o nelamurire totala.

Viata,moartea,non-sensul lor , de care am mai precizat, sunt idealizate intr-o singura directie: “Zi de zi sa fii ca tine/Nu fi azi unul,altul-apoi si altul peste-un an sau doi/Ceea ce esti sa fii din plin /NU doar putin cate putin !”

Si de ce sa nu credem totusi ce se spune…?

De ce sa nu stim ca viata e un acrobat la un circ ieftin ? …unul care abia asteapta sa scape de aceasta meserie care ii provoaca zi de zi stari contradictorii…nelipsite de tristete …de ceata deasa si cruda …ce necaz…!!!!Un acrobat care atunci cand se loveste de ceva ramane incapabil…imobilizat pentru cateva secole si mii de ani…

Floarea varstei e o stire in neant…E un nimic..O deziluzie…Un fapt putin remarcat de cetatenii cu idei fixe...si preocupati numai de problemele cotidiene,totul rezumat la nimic ne da scopul?!

Oare sa fie asta…o gluma morbida uitata pe o banca…si sa fi fost noi cei care ne-am asezat fara sa ne uitam unde?sa o fi purtat pe pantaloni pana acasa unde am remarcat ca nu o mai putem dezlipi..?!Intrebari fara raspuns in galaxia nimanui, plina intr-un fel fara de fel de sperante si vise de nimic…totul nu e decat haos..in jur plutesc mii de cadavre vii si neantul parca nu le mai suporta …ce chin cotidian…ce dezastru universal…

Nici o licarire...nici o urma de nimic…nici o raza care sa te mangaie cand ai cea mai mare nevoie ..nimeni aproape si nici macar departe..toti pierduti sau uitati intr-o alta lume…toti masini si nimic mai mult….toti si de fapt ..nici unul…!

Masca aceea pe care o poarta. zilele ce se succed fara a aduce nimic nou sub soare….suflete prafuite si fara haz ce zac pe pamantul murdar…totul provoaca stari ireversibile…totul pare a fi ocolit dar de fapt lovit din plin….lumea ramane moarta in ea si noi morti in lume…sangele adunat in vene tinde a se coagula …nu mai suporta nici el vremea si pamantul .dar mai ales oamenii ce par a fi mai mult decat potrivnici….ce relativitate ne inconjoara,,,ce stres fara noima…ce moarte dulce a inimilor noastre,,,ce pieire fara amar si suspine…

Si in final ramanem noi …cu noi insine…intrebandu-ne fara incetare ...De ce?
De ce zacem in ceea ce nu ne apartine…De ce ne acceptam conditia si nu vrem mai mult …De ce nimeni nu sare in ajutor cand ochii sunt plini de lacrimi sau cand mainile tremura de spaima mortii sufletesti asupritoare?

DE CE?

Razgandindu-ma referitor la viata,cred ca avem doua solutii primordiale: sa spunem raspicat ce avem de spus impotriva oricaror norme deplasate si reconfigurate sau sa ne conformam si sa plecam capul ca un fariseu care cerseste mila,caruia ii dispare orice urma de umanitate.

Pana in final,a fi om inseamna a sti sa comunici eficient,sa te interiorizezi la timp, sa judeci analitic si profund, sa pui in balanta binele si raul colectiv si sa sustragi ca un hot de buzunare ,ceea ce se muleaza cel mai bine pe o personalitate ca a ta.

E usor sa dai sfaturi,e usor sa fii superficial,e usor sa privesti o haita de lupi de pe un varf munte.Insa este foarte greu sa urici un munte fara echipament,la fel cum sa construiesti o piramida fara temelie este imposibil, iar acesta consta in dorinta de a fi numit om si in capacitatea de a renunta la tine pentru a te ajuta prin asta,inviindu-ti constinta si setea de viata!

Degeaba ne nastem liberi ,daca alegem sa traim incatusati...

Te iubesc in gand, in Cer si pe Pamant!

2008-10-31T05:42:00.011+02:00

Iubire, vesnicie ,un strop dintr-o mare fericire....

Adelina R.

Te iubesc pentru ca esti cu mine zilnic,
in sufletu-mi infrigurat imi porti de cald mereu,
in inima-mi pustie umpli intotdeauna spatiul cu fericirea atingerii tale.
Ma incalzesti in roua diminetii
si imi soptesti parfum de veselie.

Te iubesc pentru ca stii sa simti,
asa cum altii escaladeaza munti.
Te ador mereu mai mult,caci de fiecare data
in bratele tale,sunt doar o adiere in vant.

Indeamna-mi tandretea sa zboare spre tine,
Asa cum mama puiul la piept si-l tine.
Alinta-ma mereu si asculta-mi tacerea,
Continua sa ma hranesti cu iubirea aceea...

E noaptea impletirii sufletelor noastre,
Si nu conteaza ca timpul ne bate la fereastra...
E ziua in care imi plimbi mana prin par,
Si eu iti soptesc un dulce : TE ADOR!
Iubirii mele,
Cu drag...

In trairi adanci ...Dincolo de aparente!

2008-10-31T05:22:00.002+02:00

O noapte agitata...

Am simtit cum de la starea de liniste,pe care o savuram, am trecut brusc la una de agitatie...O agitatie care ma instiinta ca este timpul pentru o legenda ....LEGENDA HALLOWEENULUI...

O legenda care face furori in randul americanilor si care a fost preluata si de noi,romanii,pentru ca decat sa fim originali,este mult mai comod sa imprumutam de la altii.
E ciudat sa stii ca uneori alegem cea mai scurta cale,desi nu necesita nici un efort si nu putem avea satisfactia unui lucru facut cap-coada.E la fel de ciudat sa ne costumam in vrajitoare,caracatite...masline...fara sa fim priviti de toti ca niste oameni care cauta sa se distreze.

Dar sa nu uitam ...ca este Ziua Mortilor...si o noapte si mai lunga...O noapte in care intr-o clipita se pot schimba trairile sufletesti,noaptea in care se resimte cum setea de liniste si pace coboara pe Pamant.Cum suflete pustii isi cauta adapostul...

E o noapte dureroasa,pentru ca e noaptea sufletelor ce-si plang nefiinta,abordand Viata de Apoi din unghiuri diferite.In fond, e o noapte ca oricare alta, in care drumul Caii Lactee se transforma in Infern, fiind greu de parcurs si sufocant.

Iar Luna...

Hmmm...Luna isi plange cu amaraciune singuratatea,luminandu-ne calea in densitatea intunericului.
E o noapte plina de soapte, gemete de ingeri se intalta in vazduh, ca si cand ar cere ajutor pentru a tine in frau sufletele ce se afla in cautarea de noi trupuri.E noaptea in care ne plangem mortii,in care ne intristam de sute de ori mai categoric.

Stim cu totii ca e o noapte deosebita, trebuind sa ne deschidem inimile spre a primi cu caldura sufletului insemnatatea minunata si invaluita intr-un mister haotic.
O legenda isi are intotdeauna radacinile bine fixate intr-un adevar,desi notiunea de adevar poate fi destul de abstracta dupa ce este interpretata.Insa...luand lucrurile ca atare,e o vorba din batrani,care spune ca focul....ca sa faca fum...trebuie aprins ...

Oricum ar fi el,focul din sufletele noastre va trebui mentinut viu ,pentru a primi cumsecade aceasta noapte in care putem respira spaima si ne putem uita in visare,intr-o lume a celor ce au fost odata,stramosii nostri...

Arzand...In lume si in noi!

2008-10-30T23:37:00.006+02:00

O flacara ma indeamna la visare….”Este timpul”,parca imi sopteste,si ma afund din ce in ce mai profound in gandurile mele hoinare...
Alunec….spre o portita a vietii mele inca nedeschisa.O privesc si imi dau seama ca totul este in mintea mea si totul trebuie sa ramana la fel.

Cine nu a stat cel putin o data in fata portii sufletului sau…si s-a mirat…si a tacut…si a gandit …de ce sunt oare lucrurile in starea lor initiala acceptate ca atare,iar cand se schimba ,ni se pare ca totul se prabuseste?

De ce noi suntem niste actori,niste marionete intr-un teatru trist,parasit de mult …si fara nici un spectator?De ce cade cortina cand ne asteptam mai putin…si de ce ne parasesc toti aceia pe care ii credeam un sprijin moral incontestabil?

Cred ca toti am trait dezamagirea asta cel putin o data in viata,iar cei care au trait-o de mai multe ori ,se pot numi niste oameni fericiti,pentru ca ei au invatat ce inseamna sa ai pe cineva langa tine,sa nu il apreciezi numai atunci cand speranta de a-l mai revedea vreodata se stinge,sa atingi o raza de fericire cu un strop zambet…

Sa fii tu insuti ,sa iubesti,sa suferi,sa aprofundezi lucrurile care in aparenta lor par lipsite de orice semnificatie!

As vrea ca pe blogul meu sa imi pot exprima liber parerile vis-à-vis de tot ce inseamna simtire,traire si experiente inedite,sa aflam impreuna legende inca vii ale lumii si curiozitati care starnesc un interes imens,sa uitam de sensul vag dat vietii cotidiene si sa patrundem dincolo de noi,in tainele unei lumi ,ce pare a fi paralela.
Sa intelegem ca totul se intampla langa noi,dar ca trebuie sa aflam cum sa atingem starile acestea.Sentimentele sunt …ca vantul cald de primavara…Ii poti simti adierea,insa nu o vei putea atinge niciodata!

De aceea nu este necesar sa fiu cu voi, sa ne privim in ochi…Este necesar sa simtim la unison ,sa fim curiosi impreuna ,sa descoperim,sa cugetam ,sa concluzionam,in functie de capacitatile noastre,pe care le dezvoltam mai apoi.

Poate multi dintre voi considera ca nu am experienta necesara….Dar noi suntem inzestrati de la natura cu acest dar: de a intreba si a cauta raspunsuri.Suntem “vii” si asta nu ne impiedica sa vrem mai mult….chiar daca uneori avem impresia ca viata si noi suntem doua linii paralele ce se pot intalni numai in moarte.
Mi s-ar parea inutil sa creez un blog pentru a-mi tine un jurnal virtual.Pot aseza aceste cuvinte pe o hartie si sa le pastrez intr-un sertar.Totul e in mintea noastra.Un univers neexplorat ,pe care trebuie sa incercam sa il patrundem prin meditatie si prin intermediul unei dorinte de a vrea mai mult….Nu ma refer aici la bani,ci la contiinta….

O constiinta care sa ne determine sa redevenim oameni intr-o lume prea cruda si prea grabita pentru a nu fi superficiala.

Sincer,departe de mine sa imi manifest vadit frustrari personale,voi incerca pe cat cu putinta sa scot la suprafata frustrari colective,sa ma detasez de tot si sa putem avea cateva clipe de relaxare,printe articole interesante si cu o tema ce merita aprofundata.

De la lumina unei lumanari parfumate,
Dintr-un cadru intim si romantic,
Cu drag…...

Pasind agale ...spre absolut...

2008-10-30T07:22:00.007+02:00

Un eseu pe care l-am scris intr-un moment de deznadejde...

“Cuvintele nu mai valoreaza nimic….Caci intelept este acela care a invatat sa asculte tacerea…..”

Cand pasarea luminii zboara deasupra mea,incercand sa-mi imprime lumina tuturor sperantelor…fug si ma ascund in mine,acolo unde sper sa nu ma gaseasca nimeni NICIODATA…
Iar atunci cand lumina ei vie patrunde in intunericul sufletului meu cuprins de indoieli,este spulberata intr-o clipita de framantarea ce-mi macina fiinta…Si ultima raza salvatoare se indeparteaza cu repeziciune,umbrita parca de un val invizibil al desertaciunilor infinite…

Pasarea isi ia zborul ,lasand in urma ei lacrimi amare ale singuratatii naucitoare…Lumina dispare si noaptea se reinstaleaza …Un intuneric provenit parca din prea multe dezamagiri coplesitoare…O noapte fara inceput…rece si dominate de nemarginita dara a tristetii…Astfel,singura urma de lumina se pierde intr-o noapte prea profunda ca sa mai poata vreodata deveni zi…
Unica speranta a unei reveniri spectaculoase pare acum departe…Nici macar luna nu se arata….E o noapte fara stele,o noapte cruda in care orice semn vital este ,in fond,fara sens…E NOAPTEA SUFLETULUI MEU…
Zac singura si neputincioasa in infernul intunericului patrunzator…si imi implore inima sa bata pentru ultima oara..Insa sunetul asurzitor al bataii ei puternice imi sparge,in ciuda ,timpanele…Timpul e ispita care-mi umple noptile si nu ma lasa prada somnului adanc.Viata e un miraj fara sens.Totul se invarte in jurul irealului,iar inima fiecaruia bate in zadar,numai pentru a-si astepta pieirea.
Ce senin ar fi totul daca timpul s-ar opri pentru vesnicie,daca nu ar mai fi nevoie sa respir, sa-mi aud bataile insistente ale inimii inundate de tristetea adanca ….si sufletul meu ar invinge naivitatea care a prins radacini in adancul lui…

Cuget…dar nu reusesc sa simt sa deslusesc….Ma zbat..si totusi durerea persista,,,Sunt oare doar un acrobat la un circ ieftin ce moare inainte de a-si indeplini telul supreme din nesansa sau deziluzie?
Flacara pasiunii mistuitoare este de obicei stinsa de suflarea primei dezamagiri….

Caut in mine….dar nu gasesc drumul….Incerc sa aflu….dar nu vad lumina…Incerc sa ma sting….dar ceva nu ma lasa….Ma zbat ….dar lantul tristetii imi adanceste rana….Vreau sa nu mai joc..dar nu cade cortina….!!!!Ma caut intr-un suflet pustiit…ma ascund sub masca tacerii chinuitoare…!!!Ma cuprinde intunericul si nu se arata nici cea mai mica raza de lumina la orizontul gri…
Ochii pe jumatate inchisi gasesc puterea de a mai varsa o ultima lacrima…o lacrima calda pe obrazul palid si rece….O lacrima ce poarta cu ea ultima suflare…si cu toate astea,o ultima lacrima vie…

Toate simturile ce-mi pareau a functiona….par acum adormite de sunetul bland al tacerii…As vrea sa urlu de durere…dar nu se aude ecoul…As vrea sa plang…dar nu mai am lacrimi…As vrea sa sper…dar bataile inimii sunt incetinite de amarul vietii…Si as mai vrea sa pot exprima in cuvinte starea nemiloasa ce-mi inunda trupul…Nefericirea ma striga si nu vreau sa ii raspund….Speranta ma cauta,dar nu ma gaseste…
Viata e doar o briza care aduce cu ea adierea trista a mortii….Coincidente prea multe imi arata ca traiesc!
Sunt incetul cu incetul inghitita de flacari tot mai fierbinti care imi cuprind sufletul si il tin incatusat… Ma pierd in tritetea nemarginita ce devoreaza fiecare parte din mine… Nu exist cu adevarat…ci din obligatie fata de natura meschina care a decis in numele meu!
Mi-as dori sa fiu o stana de piatra,prea putin atinsa de toate sentimentele contradictorii ce-mi adancesc mintea in trecut…prea putin vie si imuna la tot ce se petrece in jur….

Si mi-as dori sa fiu o stea singuratica la capatul Galaxiei,prea putin vazuta pe orbita…Sa eman caldura proprie…fara a fi nevoie sa cersesc caldura mult ravnita a celor din jur…Sa am lumina mea…care sa-mi insemanteze in suflet acea raza a sperantei…Sa fiu o stea fada…printre alte mii…Sa privesc spre Pamant cu compasiune si durere…Sa fiu rece si fara pic de credinta ca ar putea exista si loc de mai bine…
O stea a carei existenta a fost propulsata in neant…O stea mica,neajutorata,dar cu un coltisor al ei…O stea care traieste cu durerea…dar nu moare niciodata….
Alteori insa,mi-as dori sa fiu o lacrima calda pe obrazul unui om mort in interior,semn al ultimului gest facut vreodata…O lacrima ce se prabuseste fara a sti unde se va afla in clipa urmatoare…O lacrima vida…ca viata lipsita de iubire…!
As mai vrea sa fiu vant..sa patrund in sufletele ratacite ale oamenilor si sa le ghidez prin lume,caci incerc sa ma misc,dar nu gasesc curajul de a privi inainte….Vreau sa zbor pana la cer,dar am aripile frante…Caut pacea ,dar in interiorul meu se da parca de milenii un razboi nemilos ce pare nesfarsit….un razboi al nesigurantei,al incertitudinii ,dar mai ales unul al solitudinii,punand stapanire pe fiecare celula a corpului neinsufletit si pregatit sa doarma pe veci…
In sufletul meu mangaiat de durere ploua cu apasari si se plange cu lacrimi amare de sange….
Intunericul zdrobitor aflat parca dintotdeauna in pustietatea gandurilor,face din mine o creatura la fel de vulnerabila ca un animal infometat,care se teme de un esec in capturarea prazii mult ravnite …
Haosul ce domneste in adancuri isi face simtita prezenta,efectele lui fiind mult mai insuportabile ca de obicei….Simpla durere si o mica parte a gandurilor negre ma transforma intr-o introvertita convinsa…
Detaliile fiecarui gest par de neconceput….E doar o stare devenita in mai putin de o secunda o cruda existenta!
E starea unui suflet trist si abandonat,panicat si uitat in singuratate,care refuza pata de lumina adusa in zbor de pasarea sperantei…

O stare inconfundabila de melancolie dusa la extrem…ceva mult prea puternic si irecuperabil….Tristetea e o parte a starii generale,care refuza categoric exteriorizarea…o farama a dezolarii,un graunte al nesigurantei si un strop al durerii inradacinate in sensibilitatea aparent intangibila…
Asadar…tristetea infinita ce-mi spulbera visele nu va fi in veci compatibila cu raza soarelui ce cauta sa imprime in sufletu-mi impaienjenit de amar lumina…

Totul se intrezareste intr-o ceata deasa…Mii de ganduri mi se inghesuie in minte…pe cand pustietatea inimii nu ma lasa sa-i dau un scop precis vietii…Se concretizeaza in acest mod declinul oricarui suflet ratacit in durere….Iar atunci cand o adiere calda imi sopteste ,ii raspund,visand parca,vag,cu o indiferenta ascutita…CA SI CAND AR FI IN ZADAR…MA LUPT SA MA REGASESC!!!
Dar cand o mana intinsa spre mine imi ofera neconditionat sprijinul, ma indurereaza gandul ca nu voi putea niciodata sa ma ridic de jos cu ajutorul ei…ma intristeaza ideea ca raman in continuare neputincioasa si parca torturata intentionat de tristete si singuratate…
Fiecare picatura a sperantei adusa de ploaia fericirii tinde sa se evapore din cauza nesigurantei ce zace in sufletul meu tulburat de framantari adanci…Si fiecare gest imi pare lipsit de orice noima…Ca si cand nu ar fi de ajuns, fiecare impuls se izbeste violent de un zid al plangerii…Se simte cum deznadejdea imi pune stapanire pe ratiune…neexistand alternative …..
Pasul greu al sperantei rasuna acum departe….Si este mult prea departe sa mai poata fi considerat “SALVARE”….
Acolo unde nu exista un bob de speranta….degeaba si viata…fara miros…in zadar si floarea….
Iar atunci cand furtuna sufletului meu se dezlantuie,viata si cu mine parem a fi doi straini ce se intalnesc in moarte….fara a avea nimic in comun….Ploaia de gheata cade tot mai deasa peste inima mea inundata de sangele rece….facand din mine o sluga a indiferentei naucitoare si un prizonier al tacerii apasatoare…
Fiecare sentiment seamana subit cu urmatorul …si in final banalitatea se instaleaza confortabil in tot ceea ce tine de simtire….E ca si cum un calau mi-ar fi legat strans mainile la spate,pregatindu-ma pentru marea si nemiloasa executie….

O jertfa in numele TACERII….Spaima…Deziluziile….Temerile…Neputinta….Moartea…Durerea….ma indeamna nepasatoare la Sacrificiul Suprem….sacrificiul unui suflet altadata cald si visator….nemuritor…si totusi atat de rece…..

“….cand simti ca nimic nu mai e,ca lucrurile nu-si mai merita nici macar statutul de aparente…..Nu mai trebuie sa fii mantuit…Esti gata mantuit si NEFERICIT PE VECI…!!!”

Zambind...putem defini orice!

2008-10-30T05:31:00.001+02:00

Definitia despartirii:

Nu stiam ca floarea amara a singuratatii
are daca o atingi pe obraz
sunetul unor pasi care pleaca.

Definitia unei lacrimi:

Lacătele de piatră
Se deschid cu râuri
Lacătele de apă
Se deschid cu stele
Lacătele din noi
Se deschid cu o lacrimă.

Despartirea,lacrimile,dezamagirile,dispretul, sunt stari pe care oricine le simte la un moment dat...Unii mai multi ,altii mai putini,asa e legea naturii.Insa voi incerca pe viitor sa deslusesc misterul.

Daca aveti sugestii,definitii,vorbe de duh...
Cu drag...

"Bucură-te de fiecare clipă, pentru ca mai apoi să nu-ţi pară rău, să nu regreţi că ţi-ai irosit tinereţea."

Fa-ti timp!

2008-10-30T05:10:00.000+02:00

In trecerea grabita prin lume catre veci,
Fa-ti timp, macar o clipa, sa vezi pe unde treci!
Fa-ti timp sa vezi durerea si lacrima arzind,
Fa-ti timp sa poti cu mila sa te alini oricind!

Fa-ti timp pentru-adevaruri si adincimi de vis,
Fa-ti timp pentru prieteni cu sufletul deschis!
Fa-ti timp sa vezi padurea,s-asculti linga izvor,
Fa-ti timp s-asculti ce spune-o flaore,un cocor!

Fa-ti timp s-astepti din urma cand mergi cu slabanogi,
Fa-ti timp, pe-un munte, seara, stand singur sa te rogi,
Fa-ti timp sa stai cu mama, cu tatal tau-batrini,
Fa-ti timp de-o vorba buna,de-o coaja pentru ciini!

Fa-ti timp sa fii aproape de cei iubiti,voios,
Fa-ti timp sa fii si-al casei,si-n slujba lui Hristos!
Fa-ti timp sa gusti frumosul din tot ce e curat,
Fa-ti timp,ca esti de multe mistere-nconjurat!

Fa-ti timp de rugaciune, de post si meditari,
Fa-ti timp de cercetarea de frati si de-adunari,
Fa-ti timp si-aduna-ti zilnic din toate cate-un pic,
Fa-ti timp, caci viata trece si cand nu faci nimic.
Fa-ti timp langa Cuvantul lui Dumnezeu sa stai,

Fa-ti timp , caci toate-acestea au pentru tine-un grai,
Fa-ti timp sa-sculti la toate,din toate sa inveti
Fa-ti timp sa-i dai vietii si mortii tale pret!

Fa-ti timp acum, ca-n urma zadarnic ai sa plangi;
Comoara risipita a vietii, n-o mai stringi!
Fa-ti timp !Fa-ti timp !O,nu uita,Fa-ti timp!

Clockstoppers!

2008-10-30T04:27:00.000+02:00

Oare cum ar fi sa putem opri pentru cateva ore timpul?
Cum ar fi sa putem intoarce timpul pentru o zi ...?
Dar ma intreb...Daca timpul nu ar exista?
E, dupa parerea mea un exercitiu minunat de gandire...O gandire poate prea abstracta,din cateva puncte de vedere,dar care ne ajuta pe noi,ca indivizi,sa putem constientiza unele greseli ,pe care sa le reparam ulterior.
Cei care sunt foarte bolnavi,isi doresc sa dea timpul inapoi sau sa il opreasca ,numai pentru a mai trai o clipa minunata alaturi de cei dragi,pe care ar savura-o diferit,cu intensitate,apreciind-o mult mai mult.
Cei care au ratat un moment important si au trecut pe langa o sansa a vietii lor,si-ar dori sa poata sa mai gandeasca inca o data.
Aceste exemple ma duc cu gandul la faptul ca,desi timpul trece "cu o viteza a luminii", trebuie sa facem o introspectie si sa ne dam seama ca fiecare secunda,minut si ora,poate avea o insemnatate deosebita.Sau ca noi putem face din intamplari aparent nesemnificative,intamplari marcante ,de care ne aducem aminte cu drag la batranete.
Poate e nevoie de o experienta neplacuta pentru noi,oamenii,ca sa realizam importanta inimicului nostru,TIMPUL.
El nu ne intreaba daca avem nevoie de un ragaz,nu ne intelege nevoile si in nici un caz nu tine cont de existenta noastra.In fata timpului suntem nuli,el este stapanul nostru.
Cu timpul insa, putem experimenta,putem invata,putem face diferenta intre ce este bine sau nu in viata noastra si in actiunile pe care le facem zilnic.
Totul depinde de noi...Vrem sau nu sa intelegem existenta ,sa simtim adrenalina clipei...sau doar ne conformam faptului ca toti ne vom intalni in acelasi punct?
E o intrebare dificila,o problema si mai grava...cea a timpului,cel putin pentru mine,dar in final,nu ne ramane decat sa facem cea mai profunda introspectie si sa profitam din plin:)

Avem timp
Octavian Paler

Avem timp pentru toate. Să dormim,
să alergăm în dreapta şi în stânga,
să regretăm ce-am greşit şi să greşim din nou,
să-i judecăm pe alţii şi să ne absolvim pe noi înşine,
avem timp să citim şi să scriem,
să corectăm ce-am scris, să regretăm ce-am scris,
avem timp să facem proiecte şi să nu le respectăm,
avem timp să ne facem iluzii
şi să răscolim prin cenuşa lor mai târziu.
Avem timp pentru ambiţii şi boli,
să învinovăţim destinul şi amănuntele,
avem timp să privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
avem timp să ne-alungăm întrebările,
să amânăm răspunsurile,
avem timp să sfărâmăm un vis şi să-l reinventăm,
avem timp să ne facem prieteni, să-i pierdem,
avem timp să primim lecţii şi să le uităm după-aceea,
avem timp să primim daruri şi să nu le-nţelegem.
Avem timp pentru toate.
Nu e timp pentru puţină tandreţe.
Când să facem şi asta murim.

http://octavianpaler.ro/(Un om care a meritat,merita si va merita intotdeauna respect si recunostiinta)

Sunt singur.
De ce tremuraţi?
Şi sentinţa e dată.
De ce tremuraţi?
Din vorbele pe care n-am apucat să le spun
se scutură tăcerea
îmbătrînindu-mă.
Nu-mi cereţi să mint cu aceste cuvinte
cu care mi-am descoperit moartea.
Şi nu înţeleg de ce tremuraţi.
Otrava e doar pregătită.
Şi sunteţi prea palizi
pentru nişte ucigaşi cumsecade.(Octavian Paler)

Intotdeauna...

2008-10-30T04:01:00.001+02:00

Intotdeauna misterul a insemnat mult in viata mea...
Felul in care zilnic o iau de la capat ma inspaimanta si ma determina sa ma gandesc mai mult si mai mult la ce urmeaza sa fac.Toti insa stiu ca nimic nu dureaza o vesnicie si ca totul tine de clipa ,care este sau nu traita cu intensitate.Sper ca intr-un viitor apropiat sa realizez asta mult mai bine,sa aprofundez ce inseamna viata cu adevarat,sa cunosc,sa simt mai mult,sa concluzionez,sa visez si tot ce tine de puterile mele.

Blogul meu este centrat pe simtaminte,pe ganduri,care ,hoinare sau nu ,sunt un inceput al exteriorizarii virtuale ce nu cunoaste limite.

Flying up to the stars...Sky is the limit!

Va indemn cu caldura sa aveti rabdare sa cititi cugetand ,toate randurile pe care,scrise sau citate,le voi impartasi cu drag!

Iesind din banal,dam dovada de mult bun simt!!!

Homo nosce te ipsum

2008-10-30T03:54:00.000+02:00

Ştiu că nu ştiu nimic, şi nici măcar asta nu ştiu.
Socrate
Murim câte puţin în fiecare zi, trebuie să ne obişnuim cu asta.
Emile Zola
Totul vine la timp pentru cel ce ştie să aştepte.
Joseph Villele
Cândva totul va fi bine, iată speranţa, acum totul este bine, iată iluzia.
Voltaire
Uitarea şi mersul mai departe sunt cea mai bună înţelepciune.
Nietzsche
Naturii nu-i place să-i fie dezvăluite tainele şi pedepseşte pe cei curioşi.
Vinogradov
Toate neputinţele se reduc la una: aceea de a iubi, aceea de a evada din propria tristeţe.
Cioran
Accept să fiu ultimul om, dacă a fi om înseamnă să semeni cu ceilalţi.
Cioran
Nu existăm decât pentru duşmanii noştri şi pentru câţiva prieteni care nu ne iubesc.
Cioran
Când visează omul nu se îndoieşte niciodată.
Cioran
Înţelept este acela care trăieşte în fiecare zi ca şi cum în fiecare zi şi în fiecare ceas ar putea să moară.
Quevedo
O coardă prea întinsă se rupe, o coardă prea slabă nu vibrează aşa cum trebuie.
Gautama Buddha
Acela care nu se iubeşte pe sine însuşi nu stăpâneşte nimic pe lumea asta.
Boccaccio
Mai bine să te înşeli decât să nu faci nimic.
Goebbels

Un gand hoinar ,dincolo de nori...

2008-10-30T03:33:00.002+02:00

¨¨¨¨Sunt experiente carora nu le mai poti supravietui. Dupa ele simti cum orice ai face nu mai poate avea nici o semnificatie. Caci dupa ce ai atins limitele vietii, dupa ce ai trait cu exasperare tot ceea ce ofera acele margini periculoase, gestul zilnic si aspiratia obisnuita isi pierd orice farmec si orice seductie. Daca totusi traiesti, aceasta se datoreaza capacitatii de obiectivare prin care te eliberezi prin scris de acea incordare infinita. Creatia este o salvare temporara din ghearele mortii. Simt cum trebuie sa plesnesc din cauza a tot ce-mi ofera viata si perspectiva mortii. Simt ca mor de singuratate, de iubire, de disperare, de ura si de tot ce lumea asta imi poate oferi. Este ca si cum in orice traire m-as umfla ca un balon mai mare decat rezistenta lui. In cea mai groaznica intensificare se realizeaza o convertire inspre nimic. Te dilati interior, cresti pana la nebunie ,pana unde nu mai exista nici o granita, la margine de lumina, unde aceasta este furata de noapte de acel preaplin ca intr-un vartej bestial esti aruncat de-a dreptul in nimic. Viata dezvolta plenitudinea si vidul, exuberanta si depresiunea; ce suntem noi in fata vartejului interior care ne consuma pana la absurd? Simt cum trosneste viata in mine de prea multa intensitate, dar si cum trosneste de prea mult dezechilibru. Este ca o explozie pe care n-o poti stapani, care te poate arunca si pe tine in aer iremediabil. La marginile vietii ai senzatia ca nu mai esti stapan pe viata din tine, ca subiectivitatea este o iluzie si ca in tine se agita forte de care nu ai nici o raspundere, a caror evolutie n-are nici o legatura cu o centrare personala, cu un ritm definit si individualizat. La marginile vietii ce nu este prilej de moarte?M ori din cauza a tot ce exista si a tot ce nu exista. Fiecare traire este in acest caz, un salt in neant. Cand tot ce ti-a oferit viata ai trait pana la paroxism, pana la suprema incordare, ai ajuns la acea stare in care nu mai poti trai nimc fiindca nu mai ai ce. Chiar daca n-ai strabatut in toate directiile acestei trairi este suficient sa le fi dus la limita pe principalele. Si cand simti ca mori de singuratate, de disperare sau de iubire, celelalte implinesc acest cortegiu infinit dureros. Sentimentul ca nu mai poti trai dupa astfel de vartejuri rezulta si din faptul unei consumari pe un plan interior. Flacarile vieii ard intr-un cuptor inchis de unde caldura nu poate iesi. Oamenii care traiesc pe un plan exterior sunt salvati de la inceput; dar au ei ce salva, cand nu cunosc nici o primejdie? Paroxismul interioritatii si al trairii te duce in regiunea unde primejdia este absoluta, deoarece existenta care isi actualizeaza in traire radacinile ei cu o constiinta incordata, nu poate decat sa se nege pe ea insasi. Viata a rezistat la mari tensiuni. N-au avut toti misticii dupa marile extaze sentimentul ca nu mai pot continua sa traiasca? Si ce mai pot astepta de la lumea aceasta acei care simt dincolo de normal viata, singuratatea, disperarea sau moartea....¨¨¨( mi'a placut foarte mult articolul asta...restul e scris de mine..cu exceptia acestuia)

Un secret bine pastrat...

2008-10-30T00:39:00.001+02:00

Când ai săvârşit nebunia să încredinţezi cuiva un secret, singurul mijloc de a fi sigur că-l va păstra pentru el e să-l ucizi numaidecât.[Emil Cioran]

Poate ca sunt nebuna ,dar nu am sa va "omor"...Poate doar prin intermediul gandurilor ce imi tranziteaza sufletul...
Sunt ganduri care merita sa fie impartasite si ganduri care merita sa fie ingropate.

Fiind primul meu pas marunt,sper sa fie in regula ca va pot incredinta secretul de a fi facut efortul sa creez acest blog."Secrete urmatoare",pareri si contradictii...

Pe mai tarziu...

Contact

2008-10-06T23:38:00.002+03:00

2008-10-01T00:07:00.039+03:00

Wake me up when December Ends!

Addicted!

WestiE!

Amazed ...

In the end it doesn't even matter!

......I just love......

2007-01-27T12:18:00.009+02:00

Asculta , invata , priveste si simte !>